Un adevăr și o minciună

Un simplu junghi in spate- capitolul 9

Când ajungem acasă mă opresc pentru un moment și privesc pragul plin al ușii. Sute de cadouri așteaptă ca mâine să fie deschise de niște copilași ce se roagă pentru un miracol de Crăciun. Îți poți imagina niște copii care seara, inainte de culcare pun capul pe perna prafuită a căminului, răsuflă ușurați că încă o zi din viața lor s-a dus sperând și se gândesc că poate mâine vor avea o șansă? Niște suflețele nevinovate sunt supuse la asemenea încercări ale vieții, aceste încercări pe care nici oamenii mari nu le au. Încă o dovadă reală care-mi demonstrează ca oamenii nu pot aprecia ceea ce au pana nu li se ia. Imaginează-ți acești copii care adorm și se trezesc intr-un coșmar, intr-un coșmar care va continua destul timp pentru unii dintre ei. Nu pot să mă gândesc la un copil care plânge in liniște in patul lui. Soarta nu a fost corecta cu ei, nu ei și-au ales curajoasele familii care i-au abandonat. Familii care se scuză prin faptul că nu se puteau descurca financiar, o scuza care de câțiva ani circula prin toate emisiunile tv. Ian îmi potolește numeroasele judecăți când o dată cu el se strecoară în casă și frigul nechibzuit al iernii.
— E al naibii de frig afara! spune cu vocea tremurândă și își aruncă geaca lângă mulțimea de pungi.
— Am să te rog să ridici aia, nu așa se face treaba, domnișoară.
Se apleacă fără nici un alt comentariu după haină și aproape că-i aud oasele pocnind. Mă duc și îl ajut sa se ridice ținându-i cu o mână spatele și cu cealalta mica burtică. Expresia de pe fața lui mă face să-mi dau seama că nu îi este bine, pistruii ii ies in evidență de la roșeața ce-i acoperă fața, iar ochii ii sunt mai bulbucați cum n-au fost nicicând.
— Mulțumesc, mormăie el și se îndepărtează de cuier cu o mâna pe spate și cu pașii mai înceți decât ai unui om în vârstă.
— Dar nu înțeleg de unde durerea asta dintr-o data ?! spun și îl urmăresc spre spațioasa sufragerie.
— Mă doare de câteva zile spatele, dar nu am crezut ca va persista. Oricum mâine de dimineață mai mult ca sigur nu voi mai simți nimic.
—Nu cred că sunt de acord cu asta, ar trebui să mergem să te vadă un doctor.
— O, haide, Becca. Cine crezi că și-ar dori in toiul sărbătorilor să aibă vreun pacient?
Nu pot să îl contrazic aici, dar nici nu pot să stau și să-i plang de milă. Acum că s-a încălzit, fața îi este palidă și oboseala i se poate citi negreșit.
— Am să o sun pe mama, mereu îmi făcea frecție la spate și peste câteva zile mă simțeam mult mai bine.
— Chiar nu e nevoie, mă simt bine, oftează el și se arunca pe canapeaua îngustă.
Îi ignor răspunsul și apelez cât pot de repede numărul mamei.
— Alo, da?
Muzica îmi răsună în telefon ceea ce mă face să tresar, dar nu am timp să o interoghez despre ieșirea ei nebună in club.
— Mamă, pe Ian îl doare foarte tare spatele, oasele îi trosnesc și pot să jur că sunt și câteva noduri pe acolo. Ce ar trebui să-i fac?
— Pune-l să facă o baie fierbinte, iar după ce iese din cadă îi poți face masaj cu puțin Carmol, diminuează durerea.
— Bine, mulțumesc mult. Voi ce faceți? Vă distrați?
— Da, scumpo. Acum trebuie să inchid, începe melodia mea preferată.
Inainte să închidă își păstrează câteva țipete si pentru urechile mele.
— Poți să te duci să faci baie cât timp mă duc la farmacie să cumpăr o cremă?
— Pe frigul ăsta să te duci pe jos până la farmacie? Nici vorbă.
— Mă descurc, serios. Apa să fie fierbinte, îl sărut și îi împing trupul greoi spre scări.
  Îmi arunc pe mine o haină oarecare din cuier, mă încalț și ies in viscolul amețit de afară. Farmacia este la câteva străzi distanță, iar frigul și vântul sunt intr-o armonie continuă. Copacii sunt lipsiți de orice pată de culoare, cărămiziile trotuarelor sunt înghețate, poate și sufletele a multor oameni sunt la fel ca și vremea. N-aș vrea să-mi imaginez cum ar fi ca starea noastră să depindă de vreme. La ce timp a fost in ultima perioadă am fi avut niște oameni înghețați de-a binelea. De la câțiva metri depărtare reușesc să văd drogheria mult căutată ce-mi atrage atenția prin pâlpâitul semnului de la intrare. Deschid ușa și sunt surprinsă de aglomerația ce ma întâmpină. Eu nu am răcit niciodată iarna, dar nici nu aș vrea să experimentez acel sentiment. Am auzit că este cea mai cruntă răceală, asta datorită faptului că faci contact cu frigul aproape în fiecare zi. Domnișoara de la casă îmi atrage atenția trosnindu-și degetele și fluturându-le prin fața mea.
— Doriți să cumpărați ceva? Mai sunt alte persoane care așteaptă după dumneavoastră .
Îmi intorc privirea și în spatele meu sunt mai multe persoane decât aș putea numără cu degetele.
— Da, daca ați putea să-mi dati un Carmol?
— Cremă sau pastile?
— Cremă, răspund scurt și la obiect .
Domnișoara se pierde in spatele raftului cu medicamente și mă așez pe scaunul din fața tejghelei. Cred că n-au trecut doua secunde de când m-am așezat, iar asistenta revine cu ce i-am cerut în mână.
— Face 50 de lei și 30 de bănuți.
Îi dau banii pe care îi aveam in buzunar, iar apoi îmi iau la revedere și aștept un răspuns pe care nu îl primesc. Îmi pun crema în compartimentul interior al gecii și merg cât de repede pot spre casă. Fulgii încep să-și marcheze teritoriul în Seattle, iar eu simt că acest drum este tot mai lung. Urmele pe care le lăsasem în urmă cu câteva minute s-au scufundat în marea ninsorii liniștite.

—————-

Deschid ușa casei și o închid la fel de repede cum am deschis-o. Nu a mai fost așa frig de ani buni, încă pot simți vântul ce-mi înconjoară spinarea. Îmi pun geaca la locul ei, iau crema și urmez cursul scărilor. Lumina in camera lui Ian este stinsă, probabil a adormit imediat după ce a ieșit din cadă. Mă duc la toaleta să mă schimb și îl las pe Ian sa doarmă neîntrerupt. Îmi fac patul in camera de vizavi, mă înfășor intr-o pătură mare si pufoasă și număr oi albe și negre până ce adorm.

Sper ca acest capitol sa vă placă așa mult cum îmi place și mie.
Astept păreri din partea voastra :)