Sclava sexuală a tatălui meu vitreg

Capitolul 5

Din perspectiva Anei

M-am trezit din nou, doar că de data aceasta mă aflam într-o cameră, dacă aş putea-o numi așa. Era foarte mică, iar în aer plutea un miros neplăcut, de parcă cineva zace aici de ani buni și nu a aerisit niciodată încăperea. În aceasta nu se afla nici o fereastră, doar o ușă. Mă aflam pe un pat de metal de spital, puțin ruginit, iar pe el era doar o saltea tare și incomodă. Nu se putea dormi pe așa ceva.
Lângă patul care ocupa aproape jumătate din cameră, mai era și o noptieră destul de mică, unde nu cred că încăpea mare lucru.
Singura sursă de lumină din încăpere era doar un bec ce pâlpâia din când în când.
M-am ridicat din pat, iar când am vrut să deschid ușa, aceasta era încuiată.
Aveam claustrofobie și știam că dacă nu ieșeam de aici în curând aveam să fac un atac de panică. Așa că, am început să țip cât mă țineau plămânii după ajutor, în timp ce băteam cu pumnii în ușă.
După câteva minute apare un om și descuie ușa din metal, răstindu-se la mine:
-Ce-ai femeie? Ai înnebunit?
-Nu, dar dacă mă închizi într-un spațiu atât de mic și închis, nearisit și mizerabil, nu am altă soluție decât să țip.
-Ai cumva claustrofobie? Şi mai termină cu fițele pentru că ai cea mai mare încăpere de aici și ai și un pat, un dulap, mârâie el la mine.
-Nu îndeajuns de mare pentru mine. Ăsta nu poate fi numit pat, spun arătând cu scârbă spre acesta.
-Mai termină cu fițele,spune el, apoi simt cum o palmă se izbește de obrazul meu făcându-mă să îngenunchez.
-Așa, acolo să stai, târfă mică ce ești!
Observând că am îngenuncheat înaintea lui și felul în care m-a numit, am prins un pic de curaj, deși nu ştiu de unde, iar cu obrazul aproape învinețit, l-am privit sfidătoare în ochii lui, plini de furie și i-am zis:
-Cum m-ai numit?
-Fix ceea ce ești! O târfă mizerabilă care va fii pedepsită dacă nu ascultă! În curând o să devii o curvă!
Enervându-mă la culme, m-am ridicat în picioare și i-am dat un șut cât de tare am putut în bărbăția lui.
Neaşteptându-se la reacția mea, el a căzut pe jos de durere, fix în pragul ușii.
Profitând de ocazie, am trecut în viteză pe lângă el, fără să mă gândesc și sperând că voi putea găsi o cale de ieșire din acest loc oribil.
Am ajuns pe un coridor pustiu, slab luminat, unde se aflau mai multe uși închise. Oprindu-mă în dreptul uneia întredeschise, de unde se auzeau mai multe strigăte de ajutor, am intrat, neputând să mă abțin.
Era o fată cu hainele rupte care multe vânătăi și zgârieturi, presupun că de la loviturile de biciuri.
Un bărbat o călărea, iar în secunda următoare, am luat un scaun de lângă ușă și l-am lovit pe nemernicul acela în cap.
El a leșinat, iar fata, fiind surprinsă, s-a oprit din țipat și a rămas împietrită de frică.
-Bună, dacă vrei să ieși de aici, trebuie să ai încredere în mine.
-Bine.....
-Hai să ne grăbim până nu ne caută.
Am ieșit amândouă în grabă: ea şchiopătând și eu ajutând-o să se deplaseze cât mai repede.
Am ajuns la câțiva metri de niște uși din metal, pe care le-am deschis.
Spre surprinderea mea, nimeni nu le păzea, așa că am ieșit din depozit și ne-am îndreptat spre niște porți care erau păzite de trei paznici.
Ne-am ascuns după niște butoaie, când omul pe care l-am lovit intre picioare, împreună cu alte cinci matahale ne căutau.
-Voi doi duceți-vă în aripa de est, iar noi doi în aripa de vest. Thomas, tu stai aici în caz că reușește să iasă afară. Nu poate să ajungă prea departe! Hai grăbiți-vă!!!
După vreo jumătate de oră, în care l-am urmărit cu atenție pe Thomas, ascunzându-ne de el și făcând liniște, el s-a dus spre gardul zimțat, nu departe de ușă pe care am ieșit. S-a întors cu spatele, cred că voia să se ușureze.
,,Asta e șansa mea!" îmi spun în gând.
Îi fac semn fetei să facă liniște, iau o piatră destul de mare și mă strecor cât de încet pot în spatele lui. Când s-a aplecat, i-am dat cu piatra-n cap, iar el a căzut lată, din cap curgându-i sânge.
,,O, nu, nu! Ce-am făcut? L-am omorât?"
Parcă înțelegând ce gândesc, fata vine spre mine și-mi şpoteşte:
-Ai făcut ceea ce trebuia! Oamenii de aici sunt niște animale! Ei răpesc fete și le violează, apoi ori le trimit la produs, ori le vând cuiva, ori le omoară.
-Dar poate că el nu a făcut nimic rău și eu l-am omorât, o întrerup eu cu lacrimi în ochi.
-Crede-mă că fiecare dintre toți oamenii de aici au violat și omorât cel puțin două fete.
-Bine, îi spun eu tristă.
-Îți mulțumesc că m-ai salvat,nu te mai gândi la el. Nu merită! Acum hai să ne grăbim până nu ne prind.
-Cu plăcere! Ai dreptate! Apropo, sunt Ana.
-Mă numesc Maya, spune ea, luând pistolul omului de la pământ.
-La poartă sunt vreo trei oameni, cum îi doborâm?
-Ne strcurăm prin spatele lor, și le dăm cu două pietre în cap, iar când al treilea va încerca să dea alarma, o să îl împușc.
-Ai mai tras vreodată cu arma? o întreb eu, fiind surprinsă de planul acesteia.
- Nu, dar nu strică să încerc, mai ales când sunt viețile noastre în joc.
-Da, ai dreptate. Hai să ne grăbim până nu suntem prinse!
Spre surprinderea mea, planul chiar a mers destul de bine. Am luat și eu un pistol și un cuțit de la un om mort, pe care le-am ascuns în pantaloni.
Fix în momentul în care urma să ieșim pe poartă, o voce groasă, masculină care te băga în sperieți, se auzi din spatele nostru.

Sper să vă placă și nu uitați să votați!
Aștept păreri și dacă aveți idei cum aș putea continua, vă rog să le spuneți în comentarii!