Sclava sexuală a tatălui meu vitreg

Capitolul 15

        Din perspectiva mamei Annei

         Mă aflam pe un scaun de pe holul unui sediu al poliției, așteptând cu nerăbdare ca un polițist să vină și să-mi spună detaliile cazului dispariției Annei.
         Eram distrusă de când a plecat de  acasă de mai bine de 5 zile. În fiecare seară, stăteam și plângeam după fiica mea, sperând că este în siguranță, deși  eram mai mult decât sigură că mă mințeam singură. Aveam acel sentiment de mamă, atunci când copilul tău este în pericol și nu îl pot ajuta deloc. Mă simt atât de neputincioasă, mai ales că Anna a plecat din vina mea. 
          De la dispariția ei, am stat închisă numai în casă, suferind după fiica mea. Dacă nu mă suna cineva de la secție, să mă informeze că au vești legate de fiica mea, presupun că aș fii stat și acum închisă în casă.A zis că vrea să-mi mai ia încă o declarație și nu poate să-mi dea mai multe detalii la telefon. În aceste zile, mi-au trecut prin cap numai gânduri oribile, ca și cum fiica mea ar fii fost moartă sau violată sau și mă rău obligată să se prostitueze și să trăiască o viață oribilă, în care este bătaia de joc a unor oameni, tratând-o precum o curvă și satisfăcându-şi nevoile carnale cu ea.
        Fără să-mi dau seama, niște lacrimi încep să-mi curgă pe față, cred că a mia oară săptămâna aceasta.
        -Doamnă, vă simțiți bine? mă întreabă un polițist cam de vârstă mijlocie, întrerupându-mi șirul gândirii.
        -Voi fii bine, încerc să-l asigur, deși nici eu nu sunt prea sigură de această afirmație, în timp ce îmi șterg lacrimile ce parcă nu mai voiau să se oprească să curgă din ochii mei deja roșii.
        Arătam oribil înainte să ies din casă, aveam cearcăne proeminente și nu mă mai spălasem de când a dispărut Anna. Am încercat să-mi ascund cearcănele cu puțin machiaj, care acum era întins pe fața mea.
        -Doriți un pahar cu apă? mă întreabă acesta politicos, privindu-mă cu milă și compasiune.
        -Da, mulțumesc, îi răspund atunci când îmi înmânează un pahar de plastic plin cu apă destul de rece, încercând să schițez cât de cât un zâmbet.
       -Vă așteaptă domnul Munro înăuntru, mă informează un alt polițist, ieșind dintr-o încăpere.
       -Imediat, îi răspund, ridicându-mă brusc de pe scaun și deschizând ușa.
       -Doamnă Boldman....... Bună ziua! Mă numesc Munro Sebastian și mă ocup de cazul dispariției fiicei dumneavoastră. Am mai vorbit la telefon, dar nu am apucat să  vă cunosc personal.
       -Bună ziua! Domnule Munro, ce s-a întâmplat cu fata mea? Este bine? îl întreb îngrijorată, privind mai atentă panoul pe care erau înfipte niște poze  cu Anna și cu mai mulți bărbați.
       -Din păcate, cu regret vă anunț că nu este. Îmi pare rău că trebuie să fiu atât de direct, dar se pare că Anna a fost răpită.
       Când am auzit că fiica mea a fost răpită, am simțit cum o parte din inima mea s-a rupt.
       -Nu-mi vine să cred! îi spun eu, deja simțindu-mi ochii umezi. Cine a răpit-o? Ce vor de la ea? De ce a trebuit să fie fix fiica mea?
       -Doamnă, vă rog să vă calmați și să luați un loc, îmi zice el destul de calm. Trebuie să fiți puternică pentru fiica dumnevoastră și să sperați că o vom găsi.
       -În regulă, îi spun, știind că are dreptate, încercând să mă liniștesc.
       -Vreți să vă dau mai multe detalii despre ce am aflat până acum?
       -Nu de asta mă aflu aici?
       -După cum știți, Anna a vorbit la telefon cu acel băiat Fred înainte să fie răpită. Am trimis doi polițiști la el, anunțându-l că fiica dumneavoastră ar putea fii în pericol, iar după mai multe insistențe, acesta ne-a spus că ea plănuia să plece cu un pașaport  fals, pe care avea să-l primească de la un amic de-al lui din New York. Se pare că Anna nu a ajuns la acea persoană. O doamnă în vârstă a venit acum vreo patru zile să anunțe că a văzut o răpire, iar descrierea fetei se potrivea perfect cu cea a Annei. Am verificat camerele de supraveghere din aceea zonă a cartierului, dar parcă au dispărut anumite secvențe.  Aceea doamnă este singura martoră și a zis că omul ce a răpit-o era șaten cu un corp bine făcut. A zis că i-a pus ceva la gură să o adoarmă și a urcat-o într-o dubiță.
          -Bănuiți pe cineva? îl întreb, fiind șocată și îndurerată pentru fiica mea  de lucrurile pe care le-am auzit. O să îi facă vreun rău?
         -Asta nu pot să vă promit, îmi pare rău.  Și nu știm încă cine e răpitorul. De asta v-am chemat aici. Aș vrea să vă pun câteva întrebări.
         -Desigur.
        -Domnul Boldman are vreun dușman sau fiica dumneavoastră? V-a contactat cineva în legătură cu o răscumpărare pentru Anna?
         -Nu știu dacă  viitorul meu soț  are vreun dușman. Și nu m-a contactat nimeni. O să o facă cineva?
          -Presupun. Domnul Boldman este un milionar, așa că răpitorul poate s-a gândit că ar câștiga mulți bani de pe urma viitoarei fiice vitrege a lui.
          -Da, cred că aveți dreptate. Vă mulțumesc că  îmi căutați fiica! O să vă anunț dacă o să mă sune cineva.
          - Este de datoria mea, doamnă. O zi bună!
         -La revedere! îi spun, plecând și îndreptându-mă spre casă, fiindcă simțeam nevoia să mă descărc de toate gândurile copleșitoare ce-mi împânzeau mintea despre ce i s-ar putea întâmpla Annei.
          Ce mod mai bun de a te descărca decât prin șiroaiele de lacrimi ce îmi cădeau în continuu?
  
        

     Vă rog să votați dacă v-a plăcut!