Oraşele automate

Prefaţă

Prefaţă

Trăim. Nu înseamnă că îmi place să mă gândesc la asta sau să mă bucur pentru toţi cei vii astăzi. Lumea prezentului e aceeaşi de sute de ani: aceleaşi oraşe calde şi bine protejate, aceleaşi deşerturi prăfoase dinafara lor, aceleaşi legende stupide şi aceeaşi conducere mecanică. De sute de ani, tot ce se schimbă sunt oamenii, dar sunt prea mulţi şi prea repede înlocuiţi ca să îţi dai seama că a mai dispărut unul. Dispar încet... Toţi. Mai puţin eu.

Eu sunt aici de multă vreme. Pot să mă laud că am supravieţuit Cataclismului - un cuvânt ciudat şi străin multora, numele uitat al marelui dezastru ce a zguduit întreaga planetă, cutremurând munţii, dărâmând oraşele şi înghiţind în valuri tot ce se afla în apropierea ţărmurilor. Aproape toţi locuitorii Pământului au pierit în acele doar 24 de ore de coşmar. Aceea a fost ziua în care natura a nimicit omul. Ziua Zero. Ziua în care lumea, aşa cum o cunoscuse până atunci omenirea, s-a sfârşit.

Şi a început o nouă eră.

Ziua întâi a adus cu răsăritul imagini sumbre. Am auzit mulţi oameni povestind despre râurile de sânge ce se scurgeau printre dărâmături, plânsetele copiilor şi scâncetele celor ce mureau şi pe care nimeni nu îi putea ajuta. Nimeni şi nimic nu fusese lăsat deoparte, tot ce-a ieşit din mâna omului a fost distrus. Unde mai ieri vedeai un mare oraş, în acea zi nu mai rămăsese decăt o câmpie de moloz şi sânge, de parcă marea mână dumnezeiască ce-a lăsat viaţa pe Pămant ne-a strâns lumea în pumn, remodelând-o ca pe o bucată de argilă. Pământ vechi s-a scufundat sub ape şi pământ nou a aparut de nicăieri.

Până şi planeta a început să se rotească mai lent.

Atunci, oamenii au început să sorteze rămăşiţele dezastrului, refolosind tot ce se putea pentru construirea altor oraşe şi îngropând morţii în uriaşe gropi comune. Sute de leşuri desfigurate, animale şi oameni deopotrivă au fost îngropate sub aceeaşi ţărână, fără a se ţine cont de rasa, naţionalitatea sau religia decedaţilor. Bineînţeles, în unele zone morţii erau aruncaţi direct în mare. Oricum, aproape jumătate din cei ce au murit au murit înecaţi - ce erau o sută sau două de cadavre în plus odihnindu-se pe fundul oceanului?

Dar atât despre moarte. E, oricum, o chestiune ce apare şi acum în fiecare minut, undeva, la suprafaţă. Peste ea poţi să dai oricând şi, cu siguranţă, voi mai avea ocazia să vorbesc despre ea.

Evoluţia noilor oraşe e însă mult mai interesantă. Au apărut aşa, peste noapte: câteva case, câteva blocuri şi câteva aşa-zise magazine, o primă încercare a omului de a-şi recrea fosta viaţă. Apoi au început să apară tot mai multe clădiri, tot mai înalte, dotate cu tot felul de sisteme apărute cu puţin înainte de Cataclism. Degeaba. Toţi încercau să se mintă că sunt în siguranţă, dar toţi ştiau adevărul: aceleaşi sisteme nu au făcut nici o diferenţă în Ziua Zero. Cu ce ar putea să îi ajute acum?

Apoi a venit ideea. Nimeni nu-şi aminteşte a cui fusese, dar nimeni nu a încercat vreodată să afle. Poate era un geniu. Poate era doar un nebun îndrăgostit de povestea trandafirului Bestiei. Dacă ar fi lăsat măcar o urmă de identitate peste marea sa idee, azi ar fi fost cel mai iubit erou. Dar n-a făcut-o. Acum nu mai poate schimba nimic. Şi oricum am convingerea că acum nici nu-i mai pasă. E mort de prea mult timp - suficient pentru ca oamenii să înceapă să creadă că acele extraordinare cupole au fost acolo dintotdeauna, nefiind făcute de mână omenească.

Şi nu-i greu să gândeşti aşa - cupolele transparente se văd de la sute de kilometri, uriaşe globuri de zăpadă ce acoperă oraşul. Aceasta fusese ideea anonimă ce e şi azi slăvită de toţi ce locuiesc sub clopotele de sticlă. Dar bineînţeles că nu e sticlă. Un astfel de material nu ar fi în stare să rămână intact sute de ani şi e aproape imposibil să acoperi un întreg oraş cu el. E altceva - un altceva mai uşor şi mai simplu de întreţinut decât sticla, un altceva folosit exclusiv pentru construcţia cupolelor. Cu anii, cupolele au început să fie tot mai răsfăţate - au primit roboţi-păianjen care le curăţă zilnic şi le repară crăpăturile, au primit obloane speciale şi becuri solare, astfel încât, cu toate că o zi curentă e aproape de două ori mai lungă, în oraş, oamenii au parte de cicluri de 24 de ore, cu o delimitare clară a zilei şi a nopţii.