Capitolul 1

24 2 0
                                    

Mă trezesc țipând, cu nădușeala şiroindu-mi peste tot, iar am avut un coşmar. Deși au devenit o normalitate în ultimul an, nu m-am obişnuit cu ele. Ceasul vechi, neobosit, arata ora 4 dimineata.

Cu mișcări robotice mă ridic şi din patru pasi străbat camera care îmi e dormitor, sufragerie şi bucătărie, intrând în baia care pare a fi construită pentru un hobbit.

Mă uit fără să vreau în bucata de sticlă cu indici de reflexie mare, pe care am tot evitat-o în ultimul timp. O fată de culoarea hârtiei, cu cearcane, ce pare cu zeci de ani mai bătrână mă priveşte direct. Dacă ar vedea tata cum am ajuns... Ah, tata! Imaginea lui îmi apare în faţa. Lacrimile încep să curga pe şanţurile invizibile deja formate.

"Tata nu are cum să vadă cum ai ajuns! A murit Sherlock" îmi aminteşte grijulie conştiinţa.

Încerc să rezist tentaţiei de a mă aseza cu genunghii la piept şi de a plange. Am suferit destul, n-o să pot continua la nesfârsit.

Fragmente din ultimul an, imagini cu tata, cu mama, ce par desprinse din viaţa altcuiva, mi se deruleaza în cap cu incetinitorul, în ciuda parcă.

Hinele care şi-au gasit adapost în inima mea acum un an aştepta un semn pentru a ataca şi a se hrani cu suferinţa mea.

Cedez, mă las pe vine, îmi trag genunghi la piept si încep sa plang cum n-am mai plâns demult.

După ceva timp mă ridic şi mă întorc în cameră. Imi aprind o ţigare din care trag cu putere. În ulimul an, în afară de cărţi doar ele mi au mai redus suferinţa. Trag cu nesăţ fumul înecăcios eliberandu-l apoi prin rotocoale inegale. În scurt timp nicotina îsi face mult aşteptatul efect.

Ceasul indica ora 6. Mai sunt 2 ore până la festivitatea de începere a anului. Mă uit în treacat in calendar, observând că azi e 30 noiembrie. Ironia face să fie chiar ziua mea. Au trecut fix 25 de ani de la ziua mea, 8 ani de la divortul alor mei, 5 ani de la întâmplarea care m-a marcat si 1 de cand a murit tata. Şi mai paradoxal e ca toate astea s-au intamplat chiar de ziua mea. Ah, cat nororc!

O altă ironie face ca aztăzi să fie prima zi din noua mea viaţă, prima zi ca masterantă la Oxford.

Ascult în surdină Lacrimosa şi mai dau gata o ţigare în timp ce îmi trec, prin faţa ochilor imagini ce par vechi nu de câţiva ani, ci de câţiva zeci.

***

Mi-am dorit atât de mult să ajung la Oxford, am trecut prin atât de multe lucruri şi aproape am renunţat, dar totuşi am reuşit să ajung aici şi încă nu îmi vine să cred.

Festivitatea începe în scurt timp. Langa mine stă o fata cu par şaten şi ochi albastru marin cu care intru rapid în vorba. Aflu ca e la master la medicina si ca o cheama Tess, mă prezint si eu, la randu-mi, încercând să nu par sălbatică. Se ofera sa mă conduca la avizier si din motive greu de explicat n-o refuz.

Locul în care se afla avizierul e imens si împânzit de zeci de persoane. Încep o conversatie lejera cu Tess în timp ce aşteptăm să sa se mai elibereze locul.

Dintr-o data glasurile studentilor mult prea galagioase se opresc. Toţi se dau din drum formând un fel de culoar pe care păşeşte foarte sigur un barbat înalt. E imbracat intr-o tunica neagra, eleganta, cu mansetele ridicate, pantalomi dintr-un material scump si pantofi pe masura. Parul negru, cu o carare usor neglijenta îi ajunge la nivelul gatului, incadrandu-i frumos fata. Ma intreb daca...

N-apuc sa-mi termin ideea. Cineva mă impinge si imi pierd echilibrul. Mă pregatesc de impactul cu solul cand doua maini surprinzator de calde mă prind eroic. Deschid ochii care au fost dureros de stransi. La cativa centrimetri se afla fata barbatului misterios.

Privirile ni se intersecteaza. O senzatie de Deja Vu ma loveste atat de puternic incat uita sa mai respir. O fata ce cuprinde niste buze subtiri, un nas coroiat, doi ochii negrii ca doua abisuri si niste sprancene mult prea expresive, ma priveste curioasa. Deşi trăsăturile nu-l incadrează în rândul bărbaţilor foarte atractivi, îi ofera o alura regală ce compensează minusurile.

Simt brusc cum pulseaza viata in mine, cum corpul incepe sa-mi arda, sa se cutremure periculos pe marginea prapastiei. Reuseste sa trezească în mine ceva ce nu e atracţie, şi nici dispreţ, ci ceva greu de definit.

Pastreaza contactul vizual. Mă pierd in ochii sai care s-au cascat ca un hau ce vrea sa ma inghita. Par gata sa-mi prezinte binele, fericirea, dar si raul si suferinta. Ma priveste de parca m-ar cunoaste, si asta imi face creierul s-o ia razna. Cine e? De unde il cunosc?

Rupe contactul de parca ar fi iesit din hipnoza si ma repune pe picioare. Caldura mâinilor dispare si o data cu ea piere si dorinta de viata. Dă sa spuna ceva, dar pare lipsit de cuvinte. Se incrunta își drege vocea si imi spune cu o voce groasă lipsita de inflexiuni:

-Ar trebui sa-ti achizitionezi un permis pentru tocuri sau macar sa nu te mai arunci ca o printesa la ananghie.

Desi scuipa venin prin remarca badarana, sunetul vocii sale profunde, groase, incredibil de masculine, ma linisteste foarte mult, nici nu mai conteaza ca am adidasi in picioare.

Senzatia sufocanta de Deja Vu ma impiedica sa respir. Fara sa mai astepte o replica din partea mea, se intoarce pe calcaie si pleaca, lasandu-ma pustie, cu creierul incins la maxim.

Tess apare de nicaieri surprinsa, ridicand din sprancene.

-Wow Soon Hyeon! Ce intrare in Oxford ai avut! Ai reusit sa te apropi de Severus mai mult decat a facut-o maica-sa! Rosteste aproape amuzata.

Severus... Severus... Îi rostesc numele de mai multe ori, de parca as fi un copil ce isi incearca noua jucarie. Suna asa linistitor, asa seducator, ma simt de parca as fi gustat din fructul interzis.

Cineva se ciocneste puternic de umarul meu, reusind sa ma scoata din contemplare.

-Oh! Printesă la ananghie, imi cer iertare! Spune teatral o voce care mă zgarie pe creier. Sunt Emma, studiez Filozofia, tu cine esti? Nu pari a fi europeanca.

-Sunt Soo Hyun! Murmur obligata de codul bunelor maniere pe care il am scris in ADN.

Ma incrunt si incerc sa par cat mai civilizata, dar tipa incepe sa ma scoata rau din sarite. Are o tinuta sumara, iar jumatate din greutatea ei o reprezinta botoxul. Incerc din rasputeri sa am o purtare demna, dar imi e greu.

Duduia ma tot ia la intrebari, iar Tess incearca sa ma scape din ghearele ei. Raspund cat de politicos as putea, abtinandu-ma cu greu sa n-o injur in limba mea materna.

De nicaieri apare un tanar bine facut, imbracat tot in negru, cu o tunsoare moderna, o fata sculptata cu trasaturi tipice zeilor greci si ochii verzi patrunzatori.Se apropie de noi cu un aer degajat.

-Emma, înceteaza! Imi pare rau, asa face ea cand cineva se afla pe o raza de 100 de metrii in apropierea lui Severus! turuie repede uitandu-se direct in ochii mei.

Ma infior sub privirea mea. Am mai vazut ochii aia undeva... La el... Asa ma privea de fiecare data cand... Incerc sa-mi alung rapid gandurile. N-avea nici un fiu sau ruda asemanatoare cu el. E doar o coincidenta.

-John, John! N-ai mai cucerit pe nimeni de ceva timp? Chităie enervanta Emma.

John plescaie din buze si dispare. Tess ma trage rapid dupa ea in dreptul avizierului. Imi notez rapid orarul si plec acasa.

***
Ma trezesc violent din somn din cauza unui cosmar. E cel mai puternic din ultimele luni. Simt ca nu mai pot respira, ca nu stiu unde si cine sunt. Simt nevoia sa fumez.

Ma ridic un fund si incep sa recit cea ce mi-a recomandat psihologul: Ma numesc Song Soon Hyeon. Parintii mei sunt Song Jin Hyeok din Coreea de Sud si Sophie Neveu din Queback. Am absovit Facultatea de Filozofie din Seul...

În Umbra TrecutuluiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum