Cu Gândul La Tine

2

Nu pot să dorm.
Refuz constant să mă gândesc la trecut, dar el tot nu-mi dă pace. Zici că ne jucăm unul cu vina celuilalt. Dar nici eu nu-l las să plece. Când nu-mi oferă semne, eu mă pierd pe mine încercând să-l găsesc pe el. Este un joc interminabil care se lasă cu vânătăi ascunse sub piele. Un geamăn de care sunt legat în fiecare clipă. Unul care dorește să-mi răpească toată atenția.
Sunt copleșit. Am nevoie de o pauză de la gândit, de la acțiuni inutile și de la această speranță absurdă care mă macină.
Nu vreau să mă amăgesc cu speranțe, nesiguranțe. Însă, dorința de mai bine este întipărită pe ființa noastră, doar că uneori nu o mai vedem de haos, ajungem să credem că o pierdem, că ea nu a existat vreodată de fapt, iar când o regăsim, o simțim precum cea dintâi picătură de apă, ca pe o înțepătură de albină, care nu-și pierde din intensitate nici după ce o acoperi cu sare; puternică și proaspătă, dar nesigură, deși nu dă vreun semn că ar dispărea.
Este nevoia nebună de a te simți legat de ceva, fie el om, obiect sau chiar timp. O necesitate la fel de profundă precum cea de eliberare a ființei noastre. Ne hrănim prin această legătură conștiința și următorii pași. Întotdeauna ne vom bizui pe asta.
În cealaltă zi m-am trezit cu greu. Am spart o farfurie încercând să o scot dintr-un morman de vase și mi-am vărsat ceai fierbinte pe picior.
Nu, nu e o zi ghinionistă sau ceva asemănător, este deja o rutină. O să devină distractiv când nu se va mai întâmpla asta. Poate în momentul în care voi ramâne fără farfurii, cine știe.
Ziua aceasta a trecut în zbor, în timp ce trăgeam un pui de somn.
Vântul care mă scoate din reverie îmi amintește de geaca pe care o uit în fiecare seară acasă, ajungând la club cu speranța că nu va fi mai răcoare ca afară.
Odată intrat în local, îmi salut colegii și mă îndrept spre camera din spate pentru a-mi lăsa lucrurile. Când mă întorc, zăresc cu coada ochiului o figură cunoscută. Mă fac mic și mă pierd printre băieții de la bar, sperând că este veselă murdară prin jur. Nu zăresc mai mult de un pahar care necesită șters de praf, așa că mă pun să-mi caut de lucru prin spatele colegilor.
-Ai grijă, te rog, pronunță Beni sarcastic cât să-l aud și își vede de ale lui.
De abia te-am atins, mă gândesc confuz și-mi văd de treabă.
Noaptea nu era departe de a decurge normal, însă, vizibil frustrat, unul dintre clienții mei a dorit să avem o discuție în particular.
-Ce cauți aici, la ora asta? îi atrag atenția.
Băiatul s-a gândit timp de câteva momente la un răspuns cât mai plauzibil, dar i s-a șters brusc când i-am oferit un bobârnac peste frunte.
-Ai adormit?
-Nu, doar... Aș vrea să fiu sigur.
Nu înțeleg acest haos din mintea lui. De ce nu poate doar să aruce gândurile care îl macină? Să le zdrobească și să meargă mai departe.
-Luis...
-Am făcut-o, nu mă va accepta niciodată, dar nu îmi pasă. Vreau să plec de aici.
Am rămas blocat. Ce a făcut? I-a spus? De ce să faci prostia asta?
-Ce ai făcut?
-Le-am spus alor mei. Știu că pentru tine a fost terifiant, că te-ai simțit precum într-un proces de dezumanizare. Dar cerșeam după liniște, și credeam că acest lucru are o legătură puternică cu asta.
Luis ia o pauză și oftează.
-Dar nu a fost așa. Mă simt de parcă m-am aruncat singur într-o groapă cu șerpi, ca și cum toate firicelele mele de existență s-au pierdut în univers, și nici una nu este aproape de mine. Sunt pur și simplu dezamăgit.
Într-adevăr, acest cuvânt îi umbrise chipul. Nu cred că l-am mai văzut vreodată într-atât de deprimat. De fapt, nu a avut niciodată o expresie încărcată de negativism. El îmi era buna dispoziție a zilelor grele.
Am încercat să răspund. Doar că nu aveam la ce. Nu m-a întrebat nimic, dar m-a târât înapoi în trecut și m-a determinat să-l văd pe el în locul meu.
-De ce nu demisionezi? Fă-o și hai să mergem.
Am surâs neîncrezător.
-Luis, de cine vrei să fugi mai exact, și de ce dorești să te urmez fix eu?
-De mine, de cel pe care-l văd ei. Și-a aplecat capul. Tu m-ai avertizat... M-a privit apoi în ochi și a continuat. Nu am înțeles niciodată de ce nu mă lași să mă afirm, să le spun cum sunt de fapt. Am crezut că-ți este teamă să fii văzut cu mine, că nu mă accepti. Dar tu m-ai apărat în tăcere, nu voiai ca mintea să-mi fie pătată de gândurile care mi se reflectă acum...
-Nu trebuie să gândești atât de departe. Nu voiam să te schimbi. A fost o mișcare egoistă cea pe care am abordat-o, nici pe departe una de apreciat. Un prieten adevărat ți-ar fi spus să te deschizi în fața lor și să te aștepti la înțelegere. Nu ți-ar fi aruncat vorbe grele, nu te-ar fi lăsat să te întrebi singur de ce spun asta... Eu am fost doar laș.
Retrăiam momentele în care ceafa mi se simțea plină de spini și inima bătea atât de tare că-mi lua suflul. Nu mă simt prietenul lui, nu cred că asta înseamnă a ține la cineva... Văd acest liant mai puțin frust, mai încurajator, nu un haos unde îți amețești total prietenul.
Luis a surâs și și-a afundat mâinile în buzunare. Sper doar că a înțeles ideea. Nu trebuie să depindă de mine.
-Nu există exemple în asemenea relații. Suntem mult prea diferiți pentru a ne putea ghida după reacțiile celorlalți. Eu văd altfel acțiunile tale, și chiar dacă nu-mi vei da dreptate, știu că nu a fost doar egoism. În orice caz, fie că accepți să vii sau nu, eu nu voi înceta să te văd așa cum o fac acum.
Băiatul s-a apropiat reținut de mine și m-a sărutat scurt, având o mână pe obrazul meu stâng. Acel fior nu a durat mai mult de câteva secunde.
S-a desprins de mine și a plecat. M-a luat brusc o stare ciudată, alt sinonim mai bun nu găsesc, dar m-am întors în local.
Am servit câteva băuturi și mi-am făcut treaba, complet distras de la haosul din jurul meu. Însă el tot mă afecta, deși eu nu-l luam în seamă.
-Ai chef de o pauză? Tresar imediat ce observ cine îmi șoptește la ureche și îl privesc confuz. Chiar nu și-a găsit momentul pentru a-l ajuta cu sfaturi, având în vedere dilema în jurul căreia mă învârt.
Am cedat și am dat din cap aprobator, sperând să am măcar pachetul de țigări după mine. I-am făcut semn să aștepte, iar acesta flutura deja pachetul său de țigări, având una chiar între buze. Sunt și mai confuz acum. Ce-i cu toată această amabilitate nefondată? Se presupunea că nu mă suportă.
Afară, mi-am aprins țigara primită și am așteptat să-mi spună ce are de zis, sperând că nu va dura o veșnicie.
-Uite care-i faza, am vorbit cu șefu', și fără vreo legătură anume, m-a pus pe mine să-ți spun că îți va acorda demisia, dar trebuie să mai pierzi timpul pe aici vreo trei săptămâni. În timp ce mi-a dat vestea, a tras câteva fumuri din țigara abia aprinsă, uitându-se spre stele. Măcar nu va ploua.
-De ce nu mi-a spus-o personal? devin puțin iritat și trag din țigară.
Dintre toate persoanele, fix lui i-a putut spune?
-A, păi, a zis că va fi plecat în jur de o săptămână, așa că m-a pus pe mine să te anunț din timp, știind că vom fi ambii pe tură. Omul ăsta nu este adeptul tehnologiei.
Știu că preferă discuțiile față-n față, și îl apreciez pentru asta, dar mi-ar fi plăcut mai tare să citesc un mesaj, decât să-mi fie transmis prin altă persoană.
-Aha, mersi de pont, oricum.
Era și timpul să aprobe amărâta aia de cerere...
Beni părea degajat. M-aș fi așteptat să îl deranjeze faptul că a transmis o informație inutilă pentru el, cel puțin la fel de mult ca pe mine. În orice caz, asta este mai neimportant decât alegerea pe care trebuie să o iau. Trei săptămâni nu înseamnă atât de mult... Dar pentru Luis, având în vedere situația prezentă, vor părea interminabile. Vreau cu adevărat să-l urmez, însă?
-Deci?
-Scuze, ai întrebat ceva?
Beni a surâs.
-Te întrebam dacă vrei să mă "meditezi". Presupun că de lipsa mea de experiență voiai să te plângi atunci, am văzut cât de deranjat păreai.
Nu mă așteptam să aducă vorba despre asta, având în vedere că până și eu uitasem de evenimentul respectiv. Totuși, șireată metodă de a pune totul în cârca mea.
-Vrei să înveți să prepari băuturi? Îl întreb puțin mirat.
-E timpul, nu? Tu vei pleca și nu va mai avea cine.
Am râs. De parcă eu aș fi singurul barman de aici.
-Ar trebui să te duci la Teodor sau Victor, au mai multă experiență. În plus, eu nu mă pricep la explicat.
Beni m-a privit sceptic.
-Am vorbit o singură dată cu Teodor, când m-a văzut că stau degeaba și m-a trimis după pahare, iar Victor nici nu știu ce voce are. Plus, tu ești cel care s-a tot plâns de lipsa mea de cultură în materie de băuturi.
Îmi venea să-mi dau una. Seara asta e din ce în ce mai încărcată în energie negativă. Mă așteptam să nu glumească cu asta, dar totuși... De aceea ar trebui să îmi văd de treaba mea.
-Te pot plăti, a continuat el, dar eu l-am oprit, fiindcă deja nu-mi place unde s-a ajuns.
-Nu trebuie să faci asta. Ai dreptate, am fost răutăcios, te voi ajuta.
Acesta mi-a zâmbit mulțumit. Cine s-ar fi așteptat ca plecarea mea să-i confere lui cheful de muncă, sau mai bine zis, de a se răzbuna pe vorbele mele. M-a folosit în tot acest timp drept portiță de scăpare și acum vrea să îl ajut. Oamenii sunt atât de imprevizibili, încât, uneori, tocmai ei sunt surprinși de propriile acțiuni.
Mă întreb dacă Luis se gândește la gestul său pueril din această seară. La gândurile pe care trebuie să le confrunt acum pentru a lua o decizie.
De ce să acționezi așa brusc? De ce să consideri că, îndepărtând problema, vei scăpa de ea?
Au trecut câteva zile de la ultima mea interacțiune cu Luis. Încă mă gândesc dacă ar trebui să îl însoțesc. Pe de altă parte, faptul că voi dispărea brusc nu știu ce impact va avea asupra alor mei.
Am pentru ce să rămân, cu toate astea? Sau poate tocmai această întrebare mă împiedică să văd adevărata problemă: nu mai avem vreo treabă unul cu celălalt, dar eu mă gândesc la propunerea lui bruscă, de parcă este ceva de care depind.
Pierdut în gândurile mele, nici nu am observat când am ajuns la muncă. Întreaga seară am fost cu mintea doar la el.
Trebuie să am o discuție serioasă cu acesta și să fie cât mai curând. Mintea îmi este acaparată de prea multe gânduri și mă simt atacat de protagonistul fiecăruia. Adesea realizez că nici o idee formată de subconștientul meu nu este despre mine, dar se învârte în juru-mi. Reacțiile mamei, vorbele pline de goliciune ale tatei și gesturile libertine ale șatenului nu îmi mai dau pace. Până acum regăseam în acest local o fărâmă de confort care să îmi aducă liniștea interioară. Muzica îmi răsuna atât de tare în timpane, încât aveam impresia că propriile-mi gânduri se frământă și o iau la goană. Ofeream dreptul clienților să mă încarce cu energia lor și acumulam noile informații doar pentru o noapte. Dansam alături de cofeina ce-mi pulsa în vene și doar îmi salutam colegii de muncă, fără prea multă interacțiune.
-Margarita, îmi șuieră Victor lângă ureche și își continuă treaba.
De abia acum observ tânăra roșcată care mă privea intens, sorbind parcă din priviri băutura pe care nu o preparasem încă. Am privit-o preț de câteva momente, dezgolindu-i chipul de machiajul strident, de porțiunile siliconate, evidente, care strigau nevoia de afirmare. Le purta mândră și la vedere, printr-un material subțire și modern. Brațele ei îngrijite demascau, prin musculatura acestora, o poveste ce se dorea uitată în timp, a unui om blocat într-o casă ce nu-i aparținea, trecut printr-un val de nemulțumiri și contradicții. Dar cu toți spinii ce i se afundau în propria-i existență, mă privește acum sigură pe sine cum îi ofer paharul cu băutura mult așteptată.
Poate că nici un gând dintr-ale mele nu este real sau am avut dreptate în privința unui singur amănunt, dar ochii ei nu m-au mințit. Ei doar transmit un mesaj pe care nu toți îl pot descifra.
Roșcata îmi face un semn fin din degete, așa că mă aplec la același nivel cu aceasta.
-Ești singur? Mă întreabă și surâde. Are un glas mai plăcut decât m-aș fi așteptat.
Mă gândesc o clipă la haosul din mintea mea și realizez încă o dată că lipsa oamenilor nu aduce singurătate. Melancolie, se poate, dar în timp ce gândurile pulsează într-un ritm nebun, refuz să mă consider singur.
-Tind să cred că nu, îmi forțez vocea astfel încât să fie auzită și îi zâmbesc.

{ AUTOR:
SPER TARE MULT SA VA PLACA CAPITOLUL! Lectura plăcută, va aștept părerile cu drag! 🤩