Coroana întunericului

Capitolul 25: Nina/Lapis

      Tunetul puternic zguduie conacul din temelii şi o face pe Ekaterina să deschidă ochii. Mătasea aşternuturilor se simţea ca o atingere plăcută când se întoarce şi încearcă să se ridice în şezut. Ploaia canta melodios în fereastra ei, iar ziua era una cenuşie. Furtuna se dezlănţuia după bunul ei plac.

      Deşi nu o durea capul, îi erau greu să îşi concentreze privirea. Propriul ei corp parcă era secătuit de energie şi nu îşi găsea voinţa nicăieri în propria sa fiinţă.

      Uşa camerei se deschide discret, cum se întâmplă în fiecare dimineaţă, fiindcă Nina voia să fie fără tragere de seamă. Dar de această dată, Ekaterina era trează şi o zăreşte intrând cu mişcările ei delicate. Când Nina o observă pe Ekaterina, îşi schimbă direcţia către pat şi lasă tava pe noptiera de lângă. Se aşează pe marginea patului şi o cercetează pe regină cu privirea câteva momente.

      — S-a întâmplat ceva? Nina întreabă grijulie.

      Ekaterina neagă din cap, însă Nina nu îi dă crezare. Arăta epuizată, secată de viaţă şi lipsită de voinţă, aşa cum se şi simţea, iar Nina o cunoştea prea bine ca să nu observe acestea. Îşi trece mâna prin şuviţa din părul Ekaterinei care cădea peste faţa ei şi o pune după ureche. Mâna ei se opreşte un moment, iar apoi o atinge pe obraz şi adoptă o exprese îngrozită.

      — Arzi! Nina exclamă.

      Hm, asta era ciudat! Vampirii nu ard, ci rămân reci pe vecie. Ekaterina uitase cum se simte căldura corpului ei, ci mai simţise din când în când atingerile plăcute ale oamenilor încă vii. Cuvintele Ninei o fac doar să privească în gol şi să îşi încline capul, fără să realizeze măcar ce înseamnă, fiindcă nu putea să se concentreze sau să gândească în acest moment.

      — Ekaterina, Nina adoptă un ton serios, de ce arzi?

      Arată atât de serioasă şi impunătoare şi totuşi, atât de îngrijorată. Era atât de furioasă pe ea că fusese neglijentă şi se adusese singură în această stare, însă atât de îngrijorată de starea ei şi de suferinţă pe care o simte. Îi fusese o a doua mamă, în toţi aceşti ani şi în cei care urmează să vină. Ekaterina ridică pur şi simplu din umeri, iar Nina oftează exasperată.

      — De când nu ai mai dormit? Nina o întreabă. Ştiu că suntem vampiri, dar nu înseamnă că nu ai nevoie de câteva ore de somn! De când ai tot băut sângele ăla oribil de animal şi ai refuzat sângele uman? Şi toate trecerile alea între lumi, Nina continua să bolborosească, nu e sănătos! Cât crezi că poţi să duci în spate? Nu te las să te omori singură, mă auzi?

      Ekaterina îşi mută brusc privirea către ea. Se putea vedea în ochii ei suferinţa şi înţelesese fiecare cuvinţel pe care Nina i-l spusese, dar nu avea energia să o contrazică sau măcar să îi răspundă, aşa că doar aprobă din cap.

      — Aşteaptă un moment, Nina îi spune. Merg să îţi aduc nişte sânge.

      Ekaterina o urmăreşte cu privirea cum dispare pe uşă şi revine cu privirea către fereastră. Fulgerele dădeau un spectacol, unul după altul, pe întregul cer. Febra ei începea să se facă simţită tot mai mult. Ekaterina părea să fie prinsă deasupra unor flăcări infernale. Întregul ei corp se simţea ca şi într-un cuptor, iar privirea îi era tot mai grea.

      Praful brusc care se răspândeşte în faţa ei o face să tresară şi să închidă ochii pentru o secundă. Îi e greu să îi deschidă la loc, însă reuşeşte în cele din urmă şi cuprinde scrisoarea în mâinile sale. Ezită un moment să o deschidă, fiindcă hârtia părea mai grea decât at trebui să fie, iar mâinile îi tremurau, însă scapă de plic şi deschide misiva.