Coroana întunericului

Capitolul 40: Malakai

      Damian...

      Damian era diferit. El păstrează în venele sale sângele îngerilor ce odată erau lumina din paradis. Întunericul păcatului ajunsese mai greoi în pielea sa. Într-o altă lume, el ar fi izbăvirea îngerilor căzuţi şi cel demn să stea pe tron. Dar în lumea asta, unde trebuie să joci murdar ca să poţi să supravieţuieşti, Malakai a preferat să se sacrifice pe sine decât să îl arunce în gura lupilor pe Damian.

      Cu timpul, îi va ierta. Fiindcă mereu o face. Dar pare greşit din partea lor să stea pur şi simplu şi să aştepte izbândă. Damian părea să se dea pe brazdă cu fiecare minut care trecea, însă amândoi știau că el are nevoie de un timp pentru a-şi face ordine în gânduri.

      Ekaterina aude, pornindu-şi simţurile, paşii eleganţi cel mai probabil ai lui Rose, apropiindu-se. Îl strânge pe Malakai de braţ şi îi spune prin priviri să părăsească biroul. Malakai nu îi înţelege motivul, însă îşi priveşte pentru ultima dată fratele şi dispar amândoi.

      Când picioarele Ekaterinei ating ceea ce semăna cu o podea, încă îşi ţine ochii închişi. Senzaţia întortocheată a portalului părea mult mai oribilă simţită direct de pe pielea lui Malakai. Un miros puternic de lavandă îi mângâie nasul, aşa că îşi deschide alert ochii. Se găseşte stând în mijlocul câmpurilor mici din serele conacului. Erau aproape de intrare, lângă lavanda violet.

      Ea îşi aminteşte şi zâmbeşte uşor în colţul gurii. Malakai adoră violetul, fiindcă ochii lui fuseseră tot ce îl eliberaseră de întreaga sa moştenire, de lunga istorie a conducătorilor cu ochi furtunoşi. Ekaterina aruncă o privire către el. Îşi trage uşor braţul din strânsoarea umărul său, pentru a-i da libertatea de a intra în câmpuri, însă rămâne nemişcat.

      Nu mai stătuse aşa, să admire lavanda, de multă vreme. Uitase de lumea de jos, de atâta vreme, încât se minţise singur că gustul ei îi lipseşte tot mai puțin. Dar aerul rece de început de iarnă, mirosul viu al serei, felul diferit în care împrejurul lui arată, totul îi amintise de ce se îndrăgostise de lumea asta în primul rând.

      — Haide, Ekaterina îl îndeamnă. Mai bine am merge.

      — Nu am de gând să plec, Malakai mărturiseşte.

      Paşii lui pornesc lent prin cărarea mare, din mijlocul câmpului şi o lăsă pe Ekaterina împietrită de cuvintele brusc spuse. Îşi scutură capul şi porneşte pe urmele lui, hotărâtă să înţeleagă ce se întâmplă în mintea lui de data asta.

      — Nu poţi să...

      — Să ce? Malakai o întrerupe. Nu pot asta, nu pot aia, nu pot nimic. M-am săturat! Ştii de ce i-am promis mamei, în primul rând, că nu o să mai calc jos?

      Ekaterina neagă din cap. Partea raţională din ea îi şoptea să îl trimită acasă cât mai repede, însă fusese mereu mai interesant cu el aici. Erau atâtea pericole care aşteptau după colţ. Dacă el e văzut pe pământ, e deja un rău incredibil. Dar dacă vor fi văzuţi împreună... Ekaterina nu vrea să se gândească.

      — Fiindcă se îngrijora prea mult că Alianţa ar putea ajunge la mine, la îngeri, mai ales după ce au omorât-o pe Cassandra.

      Da... Ekaterina lăsă privirea în jos, fiindcă îngerii şi vampirii ştiau că mama lui Lucius fusese omorâtă de Alianţă pentru a lovi în cerberi. Poate că şi Lucius ştia, dar nimeni nu a îndrăznit să aducă vorba de asemenea amintiri dureroase.

      — Mama îmi spunea mereu şi mereu să am grijă jos, să nu mă arăt prea mult, să nu las garda jos acolo. Într-o zi m-am certat cu ea. Poate că i-am promis din ambiţie sau din orgoliu, dar nu am mai pus piciorul jos de atunci. Alianţei îi este foarte greu să mă lovească dacă nu stau pe pământ şi nu mă pot observa în linişte.