Coroana întunericului

Capitolul 18: Damian

      — De ce ai făcut asta?

      Noaptea se cufundase cu totul în braţele întunericul. Luna plină era umbrită de norii plăpânzi şi îi fu greu să vadă o bună perioadă pintre copacii deşi, însă reuşise. Damian o adusese pe Rose în siguranţă în tunel şi se simţea liber să răsufle uşurat.

      Rose rămăsese în spatele lui, cât timp închisese tunelul, cu pelerina neagră încă acoperindu-i umerii însă părul ei arămiu se revărsa peste negrul materialului. Îl privea cu ochi mari prin care putea să vadă teama momentului.

      — De ce am făcut ce? el întreabă luând-o în faţă prin tunel.

      Merse câteva momente pe sub pur pământ, simţind umiditatea adâncimii la care se aflau şi mirosul de rădăcină bătrână a copacilor de la suprafaţă. O arcadă, din timpuri străvechi, din lemn şi întărită cu metal topit pe alocuri, se arată în față indicând intrarea în tunelul propriu-zis.

      Pereţii şi tavanul încep să ascundă pământul în spatele unor tapeți din piatră. Becurile din lateral, aşezate unul după altul, încep să lumineze drumul de parcă ar fi în plină zi. Mirosul sufocant de iarbă şi pământ îi părăseşte.

      Rose se îmbufnează la gestul lui Damian de a nu o băga în seamă, însă se mişcă din loc şi îl urmează. Când reuşeşte să îl ajungă din urmă, mergând acum cu puţin în spatele umărului sau, încearcă să îi pună întrebările corecte.

      — De ce ai riscat să apari în mijlocul demonilor? Puteam să mă descurc şi singură, Rose mărturiseşte. Sebastian era în spatele meu.

      Damian merge un moment în tăcere cu intenţia de a nu-i răspunde, fiindcă părea lucrul corect de făcut. Părea cea mai raţională decizie, însă oricât de mult s-ar strădui să gândească ca fratele lui, să îi înţeleagă comportamentul, Damian nu reuşeşte. Inima îi dicta mai tare decât raţiunea şi nu avea de gând să îngroape aceste impulsuri doar pentru a încerca să înţeleagă ceva ce nu face parte din el.

      — Lumea îngerilor îmi aparţine la fel de mult cum îi aparţine fratelui meu, Damian spune neluându-şi privirea rece de la drum. Demonii ăia mă slujesc şi pe mine, aşa că nu am riscat nimic. În plus, Sebastian trebuia să o urmărească pe Ekaterina în caz că face ceva nebunesc.

      Rose se încruntă la ultima afirmaţie. De ce Damian ar avea crezarea că Ekaterina ar putea să le pericliteze planul când ea este cea care pusese totul în mişcare, când ea era cheia întregii alianțe dintre pământ?

      — Sunt destul de sigură că Ekaterina are control de sine, Rose îi spune.

      Damian ezită un moment, însă se întoarce brusc, iar Rose se opreşte surprinsă în faţa lui.

      — Uită-te la mine! Damian îi ordonă cuprinzându-o de umeri.

      Trebuia să îi vadă sinceritatea din ochi şi seriozitatea cu are îi vorbea. Trebuia să vadă ameninţarea acelui albastru cobalt, învolburat şi întunecat, astfel încât săse  încreadă că de data asta îi vorbea serios.

      — În noaptea în care Alianţa s-a întrunit, Damian rosteşte, ţi-am spus că ceva îmi întunecă vederea către sufletul Ekaterinei.

      Rose dă din cap, amintindu-şi cu precizie acea seară. Verdele smarald din privirea ei îl aţinteşte cu o uşoară teamă şi îngrijorare. Ceva îl deranja, fiindcă Damian nu mai era acelaşi. Era mereu cu capul în nori, cu privirea pierdută spre niciunde şi cu mintea răvăşită, dar Rose nu îi putea mărturisi ce crede. Nu îl poate obliga să scoată la lumină ceva ce el îngroapă adânc în fiinţa lui. Trebuie să găsească calea de ieşire natural.