Coroana întunericului

Capitolul 15: Damian

      Ceva îi spune cu tărie că a stat prea mult în această lume şi că ar trebui să se întoarcă, însă gândul că ar putea încă da de moştenitori bântuind prin conac, îl face să ezite puţin.

      Aruncă o privire către fratele lui. Capul îi era lăsat pe spate, iar firele lui ondulate, negre ca un abis rece, îi erau răsfirate peste spătarul canapelei. Ochii îi erau închişi, însă Damian ştia că nu dorme.

      Era obosit de o bună vreme şi Damian putea simţi că Lucius îi face mai mult rău decât bine cu această alianţă. Într-adevăr, erau fiinţe ale cerului şi moştenitorul coroanei trebuie să fie conştient că nu îşi poate trăda propriul sânge într-un asemenea hal, ajutând pământul.

      Nu a fost niciodată al lor, oricât de tare ar tânji la el. Malakai şi-a lăsat acum mult timp inima pe pământ, închisă într-un vechi cufăr şi ascunsă în cele mai întunecate adâncuri, fiindcă aici sus, el are nevoie de minte.

      Damian nu învăţase, însă, să facă asta. El pendula în permanență între două lumi care nu îi aparţin. El e ambele în acelaşi timp şi totuşi, niciuna...

      Oftează uşor şi se teleportează. Sentimentul că ar putea să îşi piardă echilibrul îl străbate, însă îl învinge. Energia paca îi urcă ceva mai mult şi îşi deschide ochii.

      Camera părea mai spaţioasă acum, cu draperiile trase. Razele unui soare slab de toamnă treceau prin fereastra mare.

      Ekaterina stătea la birou, concentrată în scrisoarea pe care trebuia să o termine cât mai curând. Lumina rece de afară scotea în evidenţă şuviţele ei întunecate, iar rochia neagră pe care o purta se completa perfect cu privirea ei. Arăta nemiloasă, crudă, un adevărat general al morţii. Tatăl ei ar fi fost mândru dacă ar putea să o vadă acum, se gândeşte Damian.

      Privirea ei dă surprinsă de acesta, căci uitase complet că Damian ar putea apărea. Ascunde repede scrisoare menită lui Malakai şi o înlocuieşte cu o hârtie mâzgălită, în speranţa că Damian nu a putut observa în viteza ei.

      Damian îi zâmbeşte şi se apropie. Se aşeză pe scaunul din faţa biroului şi oftează, lăsându-se pe spate. Probabil că fusese la fratele său, îşi spune Ekaterina, căci avea acea dezamăgire în ton, însă şi o sclipire în privire.

      Damian are dreptul să ştie despre toată această alianţă dintre vampiri şi îngeri, însă Damian era motivul pentru care cerberii şi elfii credeau că Malakai li s-a alăturat. I-ar face mai mult rău decât bine, ştiind ce se şopteşte pe la colţuri, ştiind ce se întâmplă în umbre. Era prea impulsiv, iar ei nu putea să facă nici măcar o greşeală.

      Ekaterina îi zâmbeşte cald şi se ridică. Crede că Damian are nevoie de ceva tare pe moment şi probabil că şi ea are, aşa că merge către barul de băuturi.

      — Unde ai fost cât timp m-am întâlnit cu moştenitorii? Ekaterina întreabă în timp ce toarnă coniac în două pahare.

      — Între lumi, Damian răspunde.

      Damian se ridică mai bine în scaun şi se uită în spate către Ekaterina. Îşi întoarce privirea şi începe să cerceteze împrejurimile în această lumină prosperă. Nu fusese prea des în acest birou şi cu siguranţă nu îl văzuse niciodată în lumina zilei, fiindcă draperiile erau mereu trase.

      Peniţa încă zăcea în dreptul scrisorii, cu cerneala scurgându-se într-o pată pe hârtia groasă. Damian se gândeşte că Ekaterina avea de gând să comunice cu moştenitorii prin scrisori, fiindcă era mai sigur decât în persoană. Nu putea să piardă timpul mai mereu.