Coroana întunericului

Capitolul 47: Damian

      Bradul bogat arăta de minune în salonul cochet din conac şi Rose era încântată de cât de multă căldură putuse să dea un simplu pom acestui întreg cămin. Pune ultimele ornamente, în ciuda faptului că lui Damian i se părea prea încărcat. Asta este şi frumuseţea. Fiecare părticică din sufletul ei este pus acolo, pe crengile ţepoase ale bradului, în acele ornamente colorate, care sfidează ce urmează să se întâmple peste câteva zile, un măcel.

      — În ritmul ăsta o să întârziem, draga mea! Damian spune ridicându-se de pe canapeaua de unde o privea.

      Promiseseră să petreacă cu toţii Crăciunul în conacul vampirilor, toţi moştenitorii şi Damian voia să fie la timp acolo. Acel salon poartă amintirea multor Crăciunuri pe care el şi le petrecuse cu familia Malikov şi Fireborn, iar acum, purta promisiunile rostite de ei pentru a da naştere unei lumi mai bune.

      — Imediat, Rose spune fără să fie atentă la ce i se zisese.

      Se ridică pe vârfuri, pentru a putea ajunge să pună steaua în vârful bradului, însă tot nu reuşeşte. Damian se apropie şi o ridică puţin, prinzându-i talia în mâinile lui, iar Rose pune steaua aurie în vârful bradului. Acum era complet. Aruncă o ultimă privire şi contemplează frumuseţea lui veşnică. Damian o sărută pe obraz, trezind-o din această vrajă şi o ia de mână, obligând-o să îl urmeze.

      — Să mergem, el spune.

      — Acum, acum, Rose zâmbeşte.

      Când coboară scările, Ametist deja îi aşteaptă şi le înmânează hainele. Damian îşi ia pe el paltonul de un albastru întunecat. Privindu-l aşa, Rose îşi spune că îi scoate în evidenţă ochii şi se complete perfect cu părul lui negru. Zâmbeşte pentru sine şi îşi pune pe ea haina, având grijă să o închidă bine. Stând aşa, cu capul plecat şi concentrată, o senzaţie oribilă îi străpunge întreg corpul. Îşi duce mâna la gură şi încearcă să se stăpânească. Respiră de câteva ori și parcă îi este mai bine, însă Damian o observă.

      — Îţi este rău? el o întreabă.

      Rose neagă din cap, dar Damian nu se lăsa aşa uşor.

      — Ţi-a tot fost rău zilele ăstea, el mărturiseşte. Poate că ar fi bine să aduc un doctor să te consulte.

      — Nu fi ridicol! Rose spune cu tonul ei grijuliu. Nu este nevoie.

      Damian dă să spună ceva, însă Ametist apare lângă ei şi îi dă gândurile peste cap. Îşi purta zâmbetul de mamă grijulie şi îi ia mâinile lui Rose în ale ei privind-o cu acei ochi adânci.

      — Ai avut de obicei greţuri dimineaţa, nu? Ametist întreabă.

      Rose îi încuviinţează și Ametist zâmbeşte dulce lăsându-i mâinile din ale sale.

      — Cât ţi-a întârziat? femeia întreabă.

      Rose se cutremură dintr-o dată şi o priveşte cu ochi mari. Acum că se gândea...

      — O săptămână şi puțin, ea spune gânditoare.

      — Ce vrei să spui? Damian o întreabă vrând să afle mai repede.

      — Cred că e mai bine să faci un test de sarcină înainte să te consulte un doctor, Ametist îi spune lui Rose.

      Rose îşi lasă ochii în pământ, nevenindu-i să creadă. Nu ştie ce este mai rău, că nu şi-a dat seama sau că ea chiar este fericită că ar putea avea un copil în mijlocul acestui război al cărui sfârşit nu îl poate prezice nimeni. Îşi ridică uşor ochii către Damian, al cărui albastru strălucea ca un cer senin de vară, privind-o cu toată fiinţa lui şi se întoarce grăbit către Ametist.