Misha - Epilog - creațiile cititorilor -

Epilog - V9

versiune scrisă de - @anaisssunicorn

Rămân împietrită în momentul în care rusul îmi dă vestea. Și nu știu dacă din cauza șocului, cu toate că aveam o bănuială, sau din cauza fericirii. Cert este că omul ăsta, venit de la mii de kilometri distanță să-mi revendice inima, nu este bipolar. Ceea ce înseamnă că încă există acolo încă o șansă pentru noi. Pentru el. Să ducă o viață normală. Și nimic nu mă poate bucura mai mult. Nimic înafară de gândul că Misha m-a evitat toată săptămâna pentru a-și face ordine în viață. Ordine care ne lasă nouă loc de un nou început, acum că toate cărțile au fost date pe față și nu mai există nimic care ne-ar putea îndepărta. 

Este adevărat că poate par egoistă, însă nu pot opri avalanșa de emoții și fericire pe care o resimt atunci când realizez că toate aceste persoane, mai mult sau mai puțin dragi mie, în frunte cu rusul meu preferat, s-au organizat în cel mai silențios mod pentru a face din piesa organizată de Bruce un moment atât de special mie. 

Oare ce am făcut să merit asta? După câteva secunde bune, poate chiar un minut, timp în care mintea mea a procesat noua informație, îmi revin în simțiri, observând privirea jucăușă a deja bărbatului din fața mea, care, cel mai probabil îmi așteaptă reacția.

 -De cât timp ai aflat?, îl intreb direct, nefiind în stare să dau frâu liber fericirii din sufletul meu.

 -Prințeso, avem timp să vorbim despre asta, nu crezi?, îmi răspunde pe un ton jos, privindu-mă într-un mod în care numai el poate, și cu un zâmbet ce face să pară că până și cicatricea de pe obraz are propriul chip, ispitindu-mă și reușind cu doar atât să îmi aducă un întreg stol de fluturi în stomac și nu numai. 

Dar abia apoi îmi amintesc că suntem priviți și că are dreptate. Așa că fac primul lucru pe care îl simt. Îl sărut. Îl sărut așa cum mi-am dorit să am mereu curajul să o fac. Cu dragoste, cu pasiune, lăsând la vedere toată dragostea pe care i-o port și, totodată, eliberând tot stresul acumulat în săptămâna asta ce mi-a părut o eternitate. Iar răspunsul lui nu întârzie să apară, primind tot ce am eu de oferit. 

Brațele mele îi înconjoară gâtul, iar palmele sale se fac căuș în jurul feței mele, răpind și ultima urmă de distanță. Și rămânem doar noi. Nu mai contează că atâta lume ne privește, că părinții mei sunt în public, nu mai contează nici măcar faptul că încă suntem pe scena liceului. 

Tot ce contează acum suntem noi, lăsând în acest sărut toate momentele petrecute departe, toate problemele, toate obstacolele ce ne-au ținut până acum pe loc. Ne eliberăm de trecut, pentru a deschide ușa către viitor. Un viitor așa cum amândoi îl dorim.

 În momentul în care oxigenul își cere drepturile, buzele noastre se despart, însă fruntea lui rămâne lipită de a mea, privirea lui căutând, parcă, să intre în adâncurile ființei mele pentru a-mi declara sentimentele sale. 

Ropote de aplauze înconjoară în scurt timp sala din nou, însă singurul de care sunt conștientă este Misha. Și parcă mi-e teamă să îmi mut privirea de pe el. Mi-e teamă să nu dispară, chiar dacă știu că n-ar mai avea cum. Mi-e teamă să nu fie decât o plăsmuire a imaginației mele, chiar dacă îi simt ființa extrem de pregnant într-a mea. Pentru că deja suntem unul. 

- Ya lyublyu tebya, îi spun, fără să mă mai gândesc la accentul meu scârțâit sau la vocea care îmi tremură de emoții; pentru că nu mai contează. 

- Te iubesc, îmi răspunde, vizibil la fel de emoționat ca mine, iar acum știu. Nu am fost niciodată intruși unul în lumea celuilalt, nu ne-am invadat reciproc, ci, din contră, încă de la început am fost piese cheie în construirea unei lumi comune, ce dispune de o dualitate ieșită din comun. Pentru că amândoi am învățat să lăsăm de la noi, pentru a-i face loc celuilalt și am făcut schimb, cu inima deschisă, de cultură și limbă, de sentimente și trăiri, de universuri. Pentru că asta înseamnă iubirea. Să lăsăm spațiu pentru nou. Pentru a avea locul perfect în care să-l creăm pe "noi", departe de "eu" și "tu".