Zânatica Ariel face un pariu prostesc şi rămâne fără aripile de zână. Într-un acces de disperare, decide să jefuiască Banca Magică, încălcând Legile Magice. Acest plan îi poate aduce împlinirea celui mai mare vis sau pierderea pentru totdeauna a put...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Ce putea să facă acum?
La balul de peste trei zile toate zânele aveau să se prezinte în fața Marelui Zân pentru ca acesta să-și aleagă soața, însă Ariel cea Zânatică își vânduse aripile ca să-și cumpere o săptămână pe tărâmul terestru.
„Și-apoi?" se vor întreba cititorii, îngrijorați de soarta micuței nechibzuite. „Ce se va întâmpla cu ea dacă nu va mai avea aripi?"
De unde putea ea să ştie că Marele Zân va organiza un astfel de bal? Evident că nu citise ştirile magice de pe porţile palatului şi din norii aurii. Ariel avea treburi mult mai importante. De exemplu... să sufle puful de păpădie. Cum adică „de ce este important să faci aşa ceva"? Dacă Ariel nu ar fi ajutat vântul să poarte micile umbreluţe peste tărâmul terestru, atunci păpădiile ar fi dispărut cu totul. Şi cum ar fi, oare, pământul fără... păpădii?
Când Zânatica a decis să-şi lepede aripile pentru o săptămână, nu a şovăit nici măcar o clipă... De fapt, întotdeauna mizase pe „fie ce-o fi!" Evident că nu avea să fie nici cal, nici măgar în acele zile. Urma să fie ca un elf, adică nemuritoare, dar lipsită de puteri. Se știe doar că elfii sunt ființe magice, dar fără să posede puteri magice. Seamănau cu nişte spiriduși, aveau urechile ușor alungite în partea de sus și... erau frumoși. Frumoși și-atât. Zânele dispreţuiau elfii pentru că, în viziunea lor, nu puteai să te asemeni zânelor – adică să fii arătos – dar complet inutil din punct de vedere al magiei.
În eventualitatea în care cineva s-ar întreba de ce o zână și-ar vinde aripile, adică ar renunța la puterile ei magice ca să trăiască o viață insipidă de cvasi-muritor, Ariel avea deja pregătit un răspuns - care i-ar fi îngrozit pe ai săi, desigur - „A fost un rămăşag!"
Da, a fost un pariu nefericit, provocat de Lana, zâna cea mai frumoasă din regat. „Frumoasă și rea", ar fi completat Ariel, încruntându-şi sprâncenele, asta în cazul în care i-ar fi cerut cineva părerea despre Lana. Poate suna ca un oximoron „zână rea", dar, de când se știau, Lana încercase mereu să o discrediteze pe Ariel. Ba că a copiat temele la orele despre vrăji (fapt pe care Zânatica nu putea sa-l nege), ba că a încurcat ingredientele poțiunii binefăcătoare și, în loc să zâmbească, Marea Zână, s-a strâmbat de zor la diplomații străini, de a trebuit ulterior să le dăruiască acestora aproape tot stocul de flori de ambrozie ca să-i îmbuneze. Mai contează faptul că Ariel zburase toată vara din poiană în poiană ca să adune la loc ambrozia şi să-şi spele ruşinea?
Așadar, iată că, din nefericire, micuța naivă se păcălise din nou. Vrând să câștige pariul cu Lana, își vânduse aripile și, se pare, era gata, gata să rateze ocazia de a deveni soața celui mai râvnit Zân din lume. Iar Lana deja triumfa și lansase peste tot zvonuri că ea este principala favorită la titlul de Mare Zână.
Adevărul era că șansele lui Ariel de a o întrece pe Mult-prea-minunata – așa cum îi plăcea Lanei să se prezinte – erau extrem de mici, tinzând spre... inexistente. Cine întreg la cap s-ar fi legat la cap cu o nebună ca ea? În niciun caz Marele Zân despre a cărui înțelepciune se dusese vestea pe întregul tărâm magic.
Cu toate acestea, existase o mică – chiar dacă era de fapt foarte mică – șansă, pe care Ariel o pierduse pentru că nu stătuse nici măcar o clipă – doar o clipă amărâtă – să se gândească puţin de ce Lana o provocase în acel fel. „Nu ai curajul", îi spusese nesuferita aia, iar Zânatica văzuse verde în faţa ochilor. Auzi, nu avea ea curaj.
„La naiba!" rosti Ariel în gând cuvintele interzise pe tărâmul magic. „Voi jefui atunci Banca Magică şi îmi voi recupera aripile!"
Uşor de spus, dar cum să facă asta, mai ales că... era total lipsită de puteri magice?
