Zânatica Ariel face un pariu prostesc şi rămâne fără aripile de zână. Într-un acces de disperare, decide să jefuiască Banca Magică, încălcând Legile Magice. Acest plan îi poate aduce împlinirea celui mai mare vis sau pierderea pentru totdeauna a put...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Când își reveni, zâna nu recunoscu încăperea în care se afla. Pereţii erau acoperiţi cu tapiserii din cel mai fin borangic, iar patul pe care stătea întinsă avea o saltea atât de moale încât părea că este un nor. Lemnul mobilei era din nuc aurit, iar ferestrele erau din cristal transparent, aproape invizibil.
— Te-ai trezit, draga mea?
Glasul era blând, fermecător, dar pe Ariel o trăzni ca un fulger când realiză cine era lângă ea.
— Mare Zână, eu... Încercă din răsputeri să se ridice în faţa Măreţei, dar era prea obosită, astfel că efortul o făcu să semene cu un gândac căzut pe spate .
Femeia era de o frumuseţe cum mica zână nu mai văzuse vreodată şi, chiar dacă auzise, nu-şi putuse imagina cât de departe de adevăr erau zvonurile. Îmbrăcată într-o tunică lungă până în pământ, de brocart alb, ţesută cu fir de aur, Marea Zână se înălţa maiestuoasă, dominând încaperea în care se aflau. Părul ei, lung şi argintiu, era împletit în două cozi groase care cădeau grele până aproape de pământ. Pe chipul alb ca laptele nu se vedea nici măcar o imperfecţiune, singurele pete de culoare fiind doar ochii albaştri - care o priveau pe Ariel cu o bunătate nespusă - şi buzele roz ca două petale de trandafir.
— Shhh, nu vorbi! Încă eşti slăbită, draga mea, o împiedică Măreaţa să se dea jos din pat. Îi aranjă cu mişcări delicate plapuma de mătase şi o mângâie apoi pe obrazul palid. Îmi pare rău că paznicii Băncii Magice ţi-au făcut una ca asta. Este o nouă greşeală a trolilor şi, de data asta, chiar n-am să mai tolerez lipsa lor de inteligenţă.
Cu gura căscată, Ariel observă metamorfoza făpturii celeste din faţa sa. Ochii Măreţei se închiseră la culoare, devenind ca oţelul săbiilor pe care arkanii – gardienii tărâmului magic, cele mai crude făpturi din lume – le foloseau deseori împotriva duşmanilor. Dacă bunul simţ şi spiritul de dreptate se treziseră în ea mai devreme, de data asta curajul o părăsise de tot. Ar fi preferat să fie pe mâna trolilor, chiar să-şi piardă din nou aripile, dar, ca să spună în acea clipa adevărul, îi era imposibil. Aşa că preferă să tacă şi să caute o portiţă de ieşire din această îngrozitoare întâmplare.
— Cineva a încercat să intre azi-noapte în sala seifurilor, iar prostănacii de paznici au crezut că tu ai fost şi te-au rănit cu brutalitatea lor. Misterul a fost lămurit, însă, iar adevăratul hoț aşteaptă să-şi primească pedeapsa.
— Adevăratul... hoț? repetă speriată Ariel.
„Care hoț adevărat? Despre cine vorbeşte Marea Zână?"
— A fost un elf nebun care voia să fure aripi de zână şi să dobândească puteri magice, iar acum stă şi cugetă la fapta lui oribilă în temniţele palatului. Din păcate, unul dintre paznici te-a confundat cu el – aveai o tunică verde ca a elfilor - și te-a rănit destul de rău. Elful era în apropiere și s-a predat imediat, recunoscându-și fapta. Pentru acest lucru nu va fi ucis, doar îl vom trimite să trăiască pe tărâmul terestru. Îşi va pierde astfel nemurirea.
„Nu, nu se poate... Acel elf nu poate să sufere în locul meu." Lui Ariel i se prelinse pe obraz o lacrimă ca un bob de rouă. „De ce a făcut asta? De ce s-a predat şi a luat asupra lui vina mea? Dar dacă nu ar fi făcut asta, aş fi zăcut eu în temniţa de sub palat şi cine ştie ce s-ar fi întâmplat cu mine..."
Zânatica închise ochii îngrozită în timp ce prin minte i se înfăţişau cele mai cumplite pedepse, inclusiv sentinţa capitală. Îşi imagina deja sabia unui arkan care se îndrepta spre grumazul ei cu iuţeala unui fulger.
— Pot intra, Mare Zână?
Vocea baritonală mângâie urechiușele mici și trandafirii ale zânei, iar spaima îi dispăru ca un abur de cafea. Apoi și inima i se bucură, la fel de mult, la vederea unui Zân înalt și zvelt ce încerca să o zărească din pragul uşii. Părul lung, la fel ca al Măreţei, îl lăsase liber pe spate și se întindea până la jumătatea pulpelor musculoase. Ochii lui, de un albastru limpede ca al lacurilor în care se scaldase deseori zâna, o învăluiau într-o lumina caldă, primăvăratică.
„O, Doamne! Este chiar... Marele Zân?"
Inima lui Ariel făcea tumbe de la gât spre stomac și înapoi. Dacă avea să mai continue în același ritm, Zânaticii îi era teamă că avea să o scuipe chiar acolo, pe covorul țesut din aripi de fluture.
Marea Zână se încruntă spre fiul ei, dar, cu toate acestea, nu putu să alunge de pe chipul său mândria de mamă la faţă de mândrul vlăstar.
— Nu, dragul meu, ai încălca Legile Magice. Înainte de Marele Bal, nicio zână nu va beneficia de atenția ta, toate vor avea șanse egale în acea seară.
— Dar, mamă... protestă el cu glas slab.
Din nou aceasta se încruntă și fiul înțelese că nici măcar el nu se putea împotrivi Legilor. Mai aruncă o privire lungă, plină de curiozitate, spre oaspetele mamei sale și închise ușa.
Ariel expiră, apoi inspiră lung, încercând să-şi imprime pentru totdeauna în memorie parfumul zânului fermecător. Curând, inima îi reveni în piept, iar efectul ierburilor din poțiunea binefăcătoare, pe care i-o dăduse Marea Zână s-o bea, o adormi din nou.
