Zânatica Ariel face un pariu prostesc şi rămâne fără aripile de zână. Într-un acces de disperare, decide să jefuiască Banca Magică, încălcând Legile Magice. Acest plan îi poate aduce împlinirea celui mai mare vis sau pierderea pentru totdeauna a put...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Peștera era luminată de licurici, iar fluturii alcătuiseră tapiserii vii, acoperind pereții de bazalt. Întreaga noapte, Ariel așteptase în liniște în acest loc încărcat de magie. Ca un semn de bunăvoinţă pentru faptul că-şi recunoscuse vina, micuţa zână nu fusese închisă în temniţă, la fel ca restul celor care au greşit, ci i se oferise şansa de a se reculege în Templul Dreptăţii şi al Adevărului, peştera în care se desfăşurau judecăţile prezidate de Măreţi. În majoritatea proceselor, sentinţele erau date de Consiliul Magicilor, format din zâni, troli şi arkani. Chiar şi din acesta, elfii erau excluşi.
Încă de la primele raze de soare, Templul Dreptății și al Adevărului începu să se populeze. Rând pe rând, în peșteră, intrară zâni şi zâne, troli, elfi, ba chiar şi animale şi păsări magice. Fiecare îşi lua locul într-o ordine prestabilită şi respectată cu sfinţenie. Toţi voiau să asiste la judecata prezidată de Măreţi. Erau rare aceste procese şi tocmai de aceea stârneau interesul şi neliniştea întregului popor magic. Cu siguranţă că Legile Magice fuseseră încălcate şi Tărâmul Magic putea fi la capătul existenţei lui.
Un murmur se ridică în clipa în care fuseseră aduşi în lanţuri o zână şi un elf. Cu uimire, Ariel recunoscu cu greu, în făptura aceea jalnică, pe Minunata Lana, iar, în tânărul obosit şi vlăguit, pe elful cel cu gropiţe în obraji. Credea că avea să fie singura judecată. Dar ce crime înfăptuiseră cei doi? Lana era, cu siguranţă, egoistă, vanitoasă şi rea, iar elful încercase să o salveze pe ea, zâna cea hoaţă. Zânatica oftă din adâncul sufletului. Din cauza ei sufereau şi ei. Lana poate că era o zână rea, dar dacă ea, Ariel, ar fi fost cinstită, Minunata nu ar mai fi acuzat-o în faţa Marelui Zân, dându-şi de gol sufletul otrăvit. Iar elful – O, Zâni şi Zâne, ea nici măcar nu-i cunoştea numele celui care renunţase la nemurire ca să-i salveze sufletul magic! – dacă nu s-ar fi întâlnit cu ea, şi-ar fi văzut în continuare de treburile lui de elf.
Când soarele se înălţă cam de o suliță pe cer, apărură gărzile formate din arkani înarmaţi cu sabii şi ghioage din fier, prevăzute cu ţepi groşi şi ascuţiţi la vârfuri. Cu ele ar fi sfărâmat într-o clipă ţeasta celui care ar fi îndrăznit să-i pună în pericol pe Măreţi. Prințul păşea înainte, purtându-şi cu semeţie coroana din aur, pe care Zânatica recunoscu diamantele lacrimilor sale de căinţă. La un pas în urma lui era Marea Zână. Peste tunica albă de brocart pusese o cingătoare din aur şi peste părul de argint purta o cunună din steluţe de safir. Copleşită de emoţie, Ariel se ridică imediat în picioare şi îşi îndoi genunchii imediat ce alaiul trecu prin faţa ei. Observă cu durere că Măreţul nu-i aruncă nici măcar o privire, ca şi cum şi-ar fi întinat aura dacă s-ar fi uitat puţin spre ea.
Măreţii se aşezară pe tronurile din aur aduse de câţiva troli vânjoşi, iar mulţimea se strădui să-şi ţină respiraţia pentru a nu impieta auzului celor din faţa lor. Un arkan lovi cu putere un disc metalic, iar sunetul reverberă din perete în perete, lovind parcă fiecare stâncă şi amplificându-se până când cei de faţă, nemaisuportând, îşi acoperiră urechile. Câteva păsări căzură ca fulgerate şi imediat trolii le scoaseră din peşteră pentru a nu tulbura procesul.
