Călătorie prin destin

9. Planuri

  Ochii sclipitori, plini de afecțiune, îi sunt ațintiți spre mine, cea care plânge. Oamenii mă privesc ca și când ar fi ceva inuman să te descarci dar la urma urmei, fiecare are problemele lui. Nu suntem făcuți din tablă și nici nu suntem roboți lipsiți de suflet.
   Mergând alene pe stradă alături de sprijinul meu emoțional, Anne, aceasta o coti spre dreapta într-un parc urmând să mă tragă de braț într-acolo.
   Cerul albastru ca marea mi-a atras atenția rapid, mărindu-se câmpul vizual: parcul e o bucățică ruptă din rai, un loc de refugiu. Blocurile și zgârie-norii ce prima oară m-au impresionat, au rămas în urmă, simțind că acum acea zonă nu e importantă.   Aleele pietruite cu iscusință, șerpuite și drepte ducând în orice colțișor al marelui parc, îmi aduc aminte de basmele pe care le citeam când eram mică. Cine nu ar simți același lucru?         Instinctul meu sălbatic se trezește,   nevoia mea de a călătorii crescând.
   Îmi pun mâinile pe obraji și la atingere, nu sunt umezi. Ce se întâmplase de nu mai simt aceeași durere de la început?
   Anne mă cuprinde încetișor, ținând mai bine palmele pe spate, apoi mă dă jos pe iarba moale și rece la atingere. Nu mă durea nimic, și ea stă acum lângă mine, chicotind.
-M-am gândit că în locul ăsta ți-e mai bine. Am greșit? spune cu o voce blândă, mângâierile ei calde dezmierdându-mă și liniștindu-mă.
-Tu niciodată nu greșești.
-Știu!
Exclamă și zâmbetul ei larg mă molipsește.

  Privesc cerul, mâinile mele stau încrucișate la ceafă pe post de pernă și..admir norii. Chiar dacă am 15 ani, încă sunt un copil și am puterea să mă bucur de orice lucru mic.
-Uite, Anne!
Exclam arătând cu mâna un nor ce avea forma unei inimi..pufoase. Era ciudat pentru că părinții mei întotdeauna desenau câte o inimă la sfârșitul fiecărui mesaj sau bilețel atunci când plecau și mă lăsau singură. Pozele pe care le făceam cu ei sunt cele mai frumoase și mereu port una în ghiozdan, buzunar sau portofel. E poza aceea în care toți trei formăm o inimă.
  Momentul emoționant îmi aduce destulă nostalgie încât să strecoare o lacrimă pe lângă obraz și aceasta cade pe iarba rece.
   Anne privește și ea cerul.
-Uite, Evelyn! Zici că e o pisică fără coadă.
Râde copilărește, frecându-și ochii de la lumina puternică a soarelui.
Noi două nu prea eram genul care să suporte căldura directă a soarelui, așa că ne-am întins tot pe iarbă la umbra unui stejar.

-Spune-mi, Evelyn, ce planuri ai pentru viitorul apropiat? Deocamdată avem banii de chirie pe 3 luni dar ce ne vom face mai departe? Sau mai important e, cum vom putea să ne întreținem?

Pentru un moment, simt că cerul cade peste mine instant și mă simt în altă  lume. Normal că mi-am pus problema asta, dar mereu mă deranja: trebuia să îmi găsesc un job înafara liceului..ceva căre să îmi placă, într-adevăr, altfel totul avea să fie un calvar. Ce ador să fac sau mai bine zis, la ce mă pricep?
-Evelyn! Stiu! Te poți face asistent de bucătar!
Exclamă plină de speranță.

Fata asta mă uimește. E fix ce îmi trecea prin cap dar parcă nu e un job sigur..am doar câteva pasiuni însă nu le cred evoluate și în măsură pentru a munci în aceste domenii. Ce aș putea face?
Încep să mă tângui, fața mea afundându-se ușor în umărul ei.
Cu un ton înăbușit și sumbru spun adevărul:
-Nu sunt bună la nimic..
Ea pare surprinsă de vorbele mele.
-Ba ești. Eu te voi ajuta să fii ceea ce vrei tu și vei face totul din plăcere. Pentru asta sunt aici, lângă tine, și știu că ți-e dificil. În viață ai momente grele dar ele te fac să fii mai puternică. Știi, niciodată nu trebuie să îți pierzi speranța și cumpătul, întotdeuna trebuie să te afișezi cu zâmbetul pe față, cu spatele drept și cu sclipire în ochi. Ăsta ar putea fi un început bun, Evy..Așa sunt eu, în ciuda relațiilor, nu prea bune, cu părinții mei.

   Cuvintele ei îmi sunt prețioase și știu că niciodată nu minte. De ce să nu încerc orice e posibil? Voi începe ușor.

O cuprind în îmbrățișare încă sfătuindu-ne. Am urmat să ne facem temele în aer liber, toată ziua fiind petrecută afară până la apus.