Glasul inimii mele

Prolog

            Maxilarul îi zvâcnea periculos de tare, însă nu îmi era frică de el. Știam că nu ar fi îndrăznit să îmi facă vre-un rău. Știam că în ciuda comportamentului său dur și vulcanic, bunătatea de care dădea dovadă în unele momente nu l-ar fi lăsat să mă atingă fără voia mea.

        — Mara, nu te mai băga atâta în viața mea și nu încerca să schimbi ceva. Nu am nevoie de nici un fel de ajutor din parte ta. Poți să te întorci în lumea ta roz cu unicorni și să mă lași în pace. Nu mai fi obsedată de mine, știi că aș putea să te rănesc.

          Vocea aproape i s-a frânt când mi-a strigat toate astea în față, însă orgoliul său masculin nu i-a permis să o facă. Și-a întors ochii spre coarnele motocicletei de care stătea sprijinit, apoi și-a tras peste cap gluga hanoracului vișiuniu pe care îl purta.

           Mi-am mușcat buza dureros de tare și mi-am înghițit un suspin ce aproape mi-a ieșit printre buzele vinete de frig. O lacrimă mi s-a adunat în colțul ochiului stâng și mi-am dus rapid mâneca bluzei pentru a o șterge. Părul îmi era ciufulit în toate părțile, nasul era înfundat și îmi îngreuna respirația, iar buza de jos ma durea al naibii de tare. Îmi venea să plâng, însă nu mai voiam să dau dovadă de slăbiciune în fața sa. Tot ceea ce voiam, era să fug de acolo și să mă încui în camera mea, să plâng până când ochii o să mă usture și o să se închidă de oboseală.

        — Să știi că chiar ai dreptate. Am obosit să încerc să îți arăt partea plină a paharului, atâta timp cât tu o vezi doar pe cea goală. Am obosit să mă fac mereu de rușine în fața tuturor, doar pentru a te face bine pe tine. Nu meriți nici măcar un un pic din bunătatea mea. Să nu te mai apropii niciodată de mine.

           Mi-am adunat toată puterea de care dispun în acest moment și am început să alerg spre casă. Zăpada rece îmi intra în papucii de cameră cu care am ieșit în grabă din casă, iar frigul îmi ajungea până la oase. Mă simțeam trădată, lipsită de puteri și neajutorată.

          Aceea a fost ultima zi în care l-am văzut pe el. Din acea zi, totul s-a schimbat, iar căile noastre nu s-au mai intersectat. Ba chiar am înțeles că s-a mutat din oraș alături de familia sa. Am vrut de atâtea ori să îl caut, însă mereu îmi repetam în gând că el nu are nevoie de mine, iar eu îi aduceam doar bătăi de cap.

          M-am simțit rănită de nepăsarea sa. Însă chiar nu știu ce așteptări aveam de la un tip de șaptesprezece ani. Poate că doar am fost naivă și mult prea proastă pentru a-l înțelege. Sau eram o adolescentă ce credea mereu că viața trebuie să fie roz.

          Mi-am șters lacrima fierbinte ce s-a rostogolit pe obrazul palid și am intrat în sala de curs de care nu mi-a fost dor deloc.

Notă: Hei! Uite că am revenit din nou. Vreau să știu părerea voastră despre acest prolog.
Vreau să știți că încă mai lucrez asupra titlului și coperții, așa că fiți pregătiți să nu mai găsiți cartea sub această denumire.
Dacă aveți întrebări, le puteți lăsa aici sau în privat.
Chiar mi-a fost a naibii de dor să scriu clișee pentru adolescenți. ❤❤