Glasul inimii mele

Capitolul 1

               Ies pe ușa din lemn a cabinetului de matematică și răsuflu ușurată că am scăpat în sfârșit de la ora plictisitoare a doamnei Rose, după care mă îndrept spre dulap pentru a-mi lăsa manualul de matematică și a face schimb cu cel de franceză.

           Încerc să îmi fac rapid loc printre toți oamenii ce își dau coate pentru a  trece mai repede spre cabinetul său. Însă fiind și eu la fel de grăbită să ajung la timp  pentru ora mea, nici nu observ cum ajung să mă lovesc de cineva, iar nasul începe să mă usture. Simt mici furnicături și o senzație foarte neplăcută în locul cu pricină. Îmi pun mâna la nas și mă dau un pas în spate, îmi ridic privirea pentru a vedea persoana de care m-am lovit și să îmi cer scuze. Îmi ridic ochii în sus și deschid gura pentru a-mi cere scuze, însă atunci când îl văd, inima îmi stă în loc pentru o secundă. Acesta ridică întrebător o sprânceană stufoasă și neagră apoi se apleacă ușor spre mine.

       — Ești bine?

            Vocea sa groasă îmi făcu părul de pe mâini să se ridice. Toată lumea vorbea despre caracterul mârșav și înfricoșător a lui Cole Davis. Nimeni nu vroia să intre în vorbă cu el sau să i se adreseze necuviincios. Unii vorbesc că ar fi dealer de droguri, alții spun că ar lucra cu traficanții de arme, însă nimeni nu are nici o dovadă concretă pentru cuvintele rostite pe la spatele lui.

          — Da, sunt bine.

             Vocea îmi tremură un pic când cuvintele îmi părăsesc gura, însă am fost destul de calmă. Parcă prin ceață văd cum mâna sa dreaptă începe să se miște parcă cu încetinitorul spre mine, iar exact în momentul când acesta mă dau cu un pas mai în spate.

            Acesta își îngustă ochii în direcția mea, apoi privirea îi deveni una greu de descifrat. Nu zâmbea, nu era furios, ci doar privea în gol, de parcă ar fi undeva departe. Apoi buzele sale mari și pline au luat forma unui zâmbet șubred, iar după ce și le-a umezit a început a vorbi.

         — Îți este frică de mine.

           Nu a sunat ca o întrebare, ci mai degrabă ca o afirmație. Simțeam o urmă de regret în vocea sa chiar dacă avea un zâmbet în colțul gurii. Iar asta a fost ceea ce mi-a făcut inima să se zguduie în piept.

         — Nu este adevărat. Nu îmi este frică de tine.

            Vocea îmi sună mult mai hotărâtă  decât mi-am imaginat. Adevărul este că în interior am un amalgam de sentimente amestecate, printre care se numără și frica, însă el nu trebuie să afle asta sub nici o formă. Se spune că cel mai mare dușman al unui om este propria sa frică. De ceea ce îți este frică, de aia nu scapi, așa că nu am de gând să îi arăt ceea ce simt în acest moment.

            Buzele sale au luat de data aceasta forma unui zâmbet deplin, apoi și-a încrucișat brațele la piept și a început a vorbit mai departe.

         — Atunci de ce te-ai dat la o parte atunci când am încercat să verific cât de tare te-ai lovit la nas?

            Nu pot să cred cât de repede și-a schimbat dispoziția acest băiat. Acum câteva secunde părea derutat, iar acum vocea sa îngâmfată mă zgârâie pe creier.

            — Am vrut doar să mă feresc din mijlocul coridorului. Dacă nu vezi bine, sunt destul de mulți elevi ce își dau coate pentru a putea să ajungă la cursuri sau la dulapurile sale. Exact asta făceam și eu până când tu aproape m-ai dat jos de pe picioare.

            Mă așteptam la orice, însă nu m-am așteptat ca acesta să înceapă a râde. Un râs atât de zgomotos încât o mulțime de priviri au căzut asupra noastră. Unii priveau curioși, alții încruntați, iar tocilarii ăia ce poartă ochelari cu rame groase ne priveau de-a dreptul stupefiați.

         — Ești bolnav? De ce râzi? Calmează-te! Toată lumea ne privește acum, strig spre el într-o încercare disperată de a-l opri.

         — Pentru o tipă antisocială, vorbești prea mult și prea repede. La sigur îți lipsește comunicarea domnișoară.

            Nu pot să cred că tipul ăsta face mișto de mine. Și de unde naiba știe că sunt antisocială? Nu cred că este atent la toți elevii de aici. Mai bine treceam pe lângă el și îmi căutam de treaba mea. Nu este suficient că eram tipa ciudată ce nu prietenește cu nimeni. Acum o să mai fiu și tipa ciudată de care râde Cole.

         — Să ai o zi la fel de bună ca în momentul acesta, Davis.

            Fac doi pași la dreapta și o iau la pas pe lângă acesta în căutarea dulapului meu. Însă nu reușesc să fac câțiva că deja simt în spatele meu prezența cuiva. Și nu, nu este gloata de elevi ce stau precum într-o cutie cu chibrite, ci simt că este cineva care merge după mine. Îmi întorc capul și aproape că fac spume la gură. Cole se află în spatele meu și zâmbește cu gura până la urechi.

         — Îți bați joc de mine? îl întreb exasperată.

         — După cum bine vezi, nu. Dar ți-ai dori asta?

            Cred că o să intru în pământ de rușine. Nu pot să cred că omul acesta a făcut o aluzie atât de scârboasă la adresa mea.

         — Poți să mă lași în pace, te rog frumos? Nu am chef să vorbesc cu nimeni.

         — Pot. Dar să știi că nu vreau. Sau o pot face, însă vreau mai întâi să îmi faci o favoare.

         — Ești bolnav? Tu te ții după mine și tot tu vrei o favoare? Cred că ești de-a dreptul nebun. Lasă-mă în pace, te rog.

            M-am oprit pe loc atunci când mi-am dat seama că aproape am strigat la el în mijlocul coridorului, iar câteva persoane sau întors spre noi. Mi-am ridicat și eu fața spre Cole, iar aceasta a devenit precum o stană de piatră. Nici un mușchi al feței sale nu se mișca, iar buzele îi erau strânse într-o linie fină. O stare de frică și panică a pus stăpânire pe mine. Am început a alerga spre ieșire, iar o pânză albă a început să îmi încețoșeze vederea. Din cauza faptului că podeaua era proaspăt spălată am alunecat și era să cad jos, însă cineva care tocmai intra în școală a întins brațele și m-a prins. Nu am ridicat ochii în sus pentru a vedea cine a făcut-o sau pentru a-i mulțumi. I-am împins brațele într-o parte și am început să alerg mai departe, destinația mea fiind un loc mai retras de ochii tuturor de sub arțarul imens din spatele școlii.

            Cum am putut să fiu atât de proastă și să strig la Cole? Toată lumea știe că nu sunt vreo tipă prea socială care să vorbească mult cu cineva sau să își facă prieteni, iar anume acesta este motivul pentru care nu vreau să mă leg cu nimeni de aici. Nu știu cine este, de unde provine și cu ce se ocupă, și nici nu cred că aș vrea să aflu. Iar plus la toate astea, toți din școală au frică de el și nimeni nu se încumetă să îi vorbească urât. Fața sa înainte de a alerga eu de acolo arăta de parcă ar izbucni dintr-un moment în altul.

            Dau frâu liber lacrimilor ce am încercat să le rețin până acum, iar un suspin îmi scapă printre buze. Nu îmi este frică, ci o stare de panică și anxietate îmi acaparează tot trupul. Mă cutremur atunci când simt o mână pe umărul meu, apoi un fior rece îmi trece pe șira spinării. Îmi șterg rapid lacrimile de pe obraji și aștept ca persoana ce stă în spatele meu să apară.

N. Nu pot să cred că am făcut-o. Nu pot să cred că am postat acest capitol în perioada mea de criză. Am nevoie de părerile voastre pentru a mă decide ce să fac mai departe.