Glasul inimii mele

Capitolul 3

               Se pare că celelalte două ore au trecut uimitor de repede. Rutina mea a revenit la normal și nici un eveniment ciudat nu a mai avut loc. Acum mă îndrept spre dulap pentru a-mi lăsa cărțile, apoi merg și eu spre cantină. Însă când ies pe coridor, observ că din nou este o îmbulzeală de zici că oamenii aceștia nu au mai văzut nici o dată în viața sa mâncare. Mă strecor atent printre ei, îmi descui dulapul, aranjaez frumos cărțile, apoi o iau la pas încet spre cantină. Nu mă grăbesc nicăieri, chiar dacă burta mea scotea sunete deocheate din cauza foamei. Nu voiam să par la fel de disperată precum majoritatea de aici. Mă mulțumeam și cu o porție minimă, chiar dacă îmi era o foame de lup.

            O dată intrată pe ușile cantinei, scanez rapid încăperea și văd că masa de două persoane la care stau eu mereu este liberă. Înaintez câțiva pași și îmi prind rând la coadă așteptând răbdătoare până când aceasta o să înceapă a se micșora puțin câte puțin. Îmi plimb din nou privirea printre mese și dau peste o claie de păr roșcat pe care nu am mai întâlnit-o nici o dată. Îmi îngustez ochii destul de tare pentru că fata stă la o distanță mare de locul în care mă aflu eu. Și primul lucru pe care îl observ la ea după părul roșcat ce o scoate în evidență este geaca neagră de piele și blugii albi. O combinație de culori cu care știi sigur că nu vei da greși nici o dată. Această stă la masă cu încă o fată și un băiat ce gesticulează atât de tare din mâini încât dă peste paharul cu suc, iar lichidul lipicios se află acum pe toată suprafața mesei, iar plus la toate, o parte din lichid se mai scurge și pe jos. Și, de parcă ar fi simțit că este privită, fata cu părul roșcat se întoarce spre mine și se încruntă, iar din cauza neatenției sale, sucul de culoare roșie a ajuns acum pe blugii săi albi precum neaua. Îmi iau rapid ochii de la ea și încerc să îmi bag capul între umeri cât mai mult posibil. Urăsc momentele în care sunt observată sau luată în seamă de cineva.

          — De ce nu m-ai așteptat și pe mine?

            Tresar speriată atunci când simt o mână pe umărul meu. Respirația îmi era atât de precipitată de zici că am alergat zece cercuri în jurul terenului la ora de sport. Îmi duc mâna în dreptul inimii pentru a-mi calma cumva bătăile și trag cu nesaț aer în piept. Ochii mi se mișcă cu viteza luminii în spate, iar acolo sunt întâmpinată de o pereche de ochi albaștri și un zâmbet șiret.

         — Era vorba să îmi ții tu, ci nu invers. Din cauza ta aș putea rămâne fără mâncare, spun cu o față serioasă și abia mă abțin să nu râd.

            Acesta își îngustează ochii în direcția mea, apoi se apropie atât de tare de mine încât pieptul său stă lipit de spatele meu în acest moment. Doi tipi se retrag din fața doamnei ce ne dă mâncarea, iar eu fac rapid câțiva pași în față. Apropierea de cineva mă face mereu să mă simt ciudat și inconfortabil.

         — Ar fi de preferat să ținem distanța. Nu vreau să apară vorbe prin școală.

            Nu m-am întors absolut deloc în timp ce am rostit aceste cuvinte. Nu voiam în nici un caz ca acesta să îmi vadă roșeața din obraji. Chiar dacă am frica aia față de el înauntru, momentul de mai devreme a fost destul de stânjenitor pentru mine. Mi-am împreunat mâinile și am început să mă joc absentă cu degetele până când nu am ajuns în fața vitrinei cu mâncare. Mi-am luat o tavă și am cerut o porție de piure de cartofi cu salată de roșii și castraveți, apoi mi-am luat un pahar cu suc și am pornit spre locul meu.

            După ce m-am dat la o parte pentru a-și lua Cole mâncarea, am aruncat o privire spre el. Acesta privea spre mine în timp ce își lua o doză de suc de la frigider. M-am întors rapid și am pornit spre masa la care stăteam eu de obicei. Am trecut pe lângă un grup foarte gălăgios, însă nu am atras prea mult atenția pentru că știam că cei care stau în grupuri sunt mereu mai veseli și mai puși pe glume.