Glasul inimii mele

Capitolul 4

            Tipul peste care am tot dat astăzi se află în fața mea și ne zâmbește cu toți dinții. Pășește alene spre catedră și își scoate mâinile din buzunarele jeanșilor cu care este îmbrăcat. Părul brunet îi stă ciufulit în toate părțile, iar câteva șuvițe îi sunt lipite de frunte și aproape că îi intră în ochi. Urmele de la barba pe care la sigur a ras-o noaptea trecută îi dau un aer de bărbat, însă zâmbetul tâmp pe care îl tot afișează mă face să îl asociez cu un clovn.

          — Domnișoara Grey o să te mediteze în următoarea lună de zile. Dacă aveți careva obiecții, ar fi bine să le spuneți acum pentru că sunt în întârziere.

           — Nu avem nici o obiecție doamnă. O zi bună vă dorim.

            Tipul nici măcar nu îmi lasă timp să analizez totul cum se cuvine. Imediat o văd pe doamna profesoară cum se ridică în picioare, își ia poșeta de pe marginea scaunul său și ne urează o zi bună trăgând ușa după ea.

          — Nici nu m-ai lăsat să spun nimic. Ai luat decizia pentru ambii, mă răstesc la el supărată.

          — Nu o să fii nevoită să stai mai mult de două ore pe zi. Nu sunt chiar atât de urât încât să mă refuzi.

          — Pe deasupra mai ești și narcisist.

            Pufnesc și îmi dau ochii peste cap. Îmi duc mâinile la spate și îmi strâng mai bine elasticul de la păr. S-a întins deja de la greutatea pe care a fost nevoit să îl suporte. Acum pot să îmi iau altul, pentru că începe din nou sezonul părului întins cu placa, ceea ce este un mare chin pentru mine, însă eu chiar îmi urăsc părul meu creț și veșnic voluminos.

          — Mergi acum la mine sau vin eu mai târziu pe la tine?

            Îmi ridic o sprânceană și îl privesc nedumerită. Ce vrea să mai însemne și asta? Pentru ce ar trebui să merg la el acasă?

          — Profa a spus să începem de azi meditațiile, nu? De vreme ce nu am de gând să o fac prin locuri publice, cred că cel mai rezonabil ar fi să ne întâlnim la mine sau la tine acasă.

            Îmi vine să îmi dau o palmă pentru idioțenia de care dau dovadă. M-am blocat și abia de mai pot scoate două vorbe pe gură, iar plus la toate mă mai joc cu degetele de la mâini, un tic nervos pe care îl am mereu atunci când am emoții. Mă adun, apoi îmi dreg vocea și mă chinui să scot cele câteva cuvinte ce parcă mi-au rămas blocate în gât și nu au de gând să iasă.

          — Acum nu pot. Sint liberă doar după șase seara. Lasă-mi adresa ta, iar eu o să mă apropii singură.

          — Lasă-mi numărul tău de telefon atunci.

             Îi dictez numărul meu de telefon, iar după ce primesc un sms cu adresa la care trebuie să ajung, îmi iau tălpășița de acolo și alerg spre dulap pentru a-mi lua cartea de franceză de acolo. De acum o să fiu nevoită să o car mereu după mine chiar dacă nu am în fiecare zi ora respectivă.

            După ce mi-am aruncat cartea în ghiozdan, am ieșit pe ușile masive din fier, iar razele soarelui mi-au încălzit imediat fața. Mi-am băgat mâinile în buzunare și am luat-o la pas spre cafeneaua la care trebuie să ajung. Mi-am găsit o slujbă part-time la care patronul mă lasă să lucrez câte trei ore drept barman. Nu primesc cine știe ce bani, însă ceea ce fac îmi ajunge pentru cheltuielile mele personale. Nu vreau să o împovărez pe mama și cu necesitățile mele. E deajuns că în ultima vreme lucrurile nu au mers prea bine pentru ea. Și-a pierdut slujba la care ținea atât de mult, iar acum este în căutare de una nouă. Banii ce îi avem puși de o parte nu o să ne ajungă pentru prea mult timp, iar asta o distruge pe mama pe plan emoțional. Îmi este milă de ea când văd cât de mult se sacrifică doar pentru ca eu să am toate cele necesare. Anume acesta este și unul dintre motivele pentru care m-am angajat.

            De când tata ne-a părăsit pentru o altă femeie, iar mama a intrat într-o depresie severă, viața mea s-a schimbat radical. Am început să văd totul cu alți ochi, iar ochelarii roz prin care am văzut lumea timp de șaisprezece ani s-au zdrobit de pământ și au rămas doar cioburi din ei, la fel ca și sufletul meu.

          — Fii atentă pe unde mergi!

            Vocea groasă și iritată a unui bărbat mă scoate din gândurile mele, iar în umărul drept încep să simt mici furnicături. Îmi ridic capul în sus pentru a putea să îmi cer scuze, însă persoana respectivă deja se îndepărtează de mine. Un miros de afine îmi invadează nările, iar amintiri dureroase încep să îmi tulbure gândurile. Acest miros divin l-am întâlnit pentru prima dată la el. Mereu îl simțeam când se apropia de mine sau era prin preajmă. Amintiri dureroase ies la iveală, ochii îmi sclipesc și un nod mi se pune în gât așa că îmi scutur capul pentru a alunga cât mai departe aceste gânduri. Totul a fost în trecut, iar eu nu vreau să îmi mai amintesc nimic despre persoanele ce au ales să rămână acolo. Aceasta a fost alegerea lor, iar eu nu am putut să îi împiedic cu nimic. Proverbul cu " Cine iubește, așteaptă" este un rahat total. " Cine iubește, nu pleacă" este mult mai potrivit aici.

            Las toate gândurile deoparte și grăbesc pasul. În curând începe tura mea, iar Mason va fi foarte supărat dacă aș întârzia. Nu este o persoană rea, însă este destul de strict și iubește punctualitatea.

            Fac colțul la dreapta și observ mica cafenea ce mă așteaptă cu ușile deschise în cel mai direct sens al cuvântului. Parcurg cei zece metri ce ne despart, iar un miros îmbătător de tartă cu vișine îmi invadează nările. Scanez rapid încăperea și zâmbesc fericită. Totul este curat și aranjat la perfecție. Pereții sunt acoperiți cu tablouri de dimensiuni diferite. Din pod atârnă câteva becuri imense ce sunt confecționate manual, iar pe peretele din mijlocul sălii tronează o bicicletă veche ce a fost vopsită în alb și decorată cu rămurele artificiale de brad. Scaunele au o forma lunguiață și sunt așezate câte unul la ambele părți ale mesei. Geamurile sunt format total din sticlă, iar asta le dă posibilitatea clienților să admire peisajul de afară.   Atmosfera este una caldă și primitoare.

            Trec după tejghea și merg în vestiar pentru a-mi lăsa geanta și geaca. Îmi iau pe mine șorțul alb cu denumirea cafenelei și ies în sală. O fată ce nu pare a avea mai mult de 20 de ani mă privește curioasă pe sub gene. Îi întorc privirea, însă nu spun nimic. Nu vreau să mă bag în vorbă și nici nu am nevoie de cunoștințe la locul dd muncă. Mă așez pe scaunul de la bar ce îmi este destinat mie și aștept până când o să apară primul meu client pentru ziua de astăzi. Bat darabana cu degetele în masă și simt cum telefonul îmi vibrează în buzunarul de la blugi. Îl scot de acolo curioasă și privesc spre ecranul luminos ce mă anunță că am un mesaj nou. Îl deschis repede și văd acolo patru cuvinte: " Te aștept la șase" .

          — Bună ziua. Pot să primesc un spresso la pachet de la cea mai frumoasă domnișoară?

            Îmi ridic debusolată capul din telefon și dau peste chipul luminos a lui Cole. Acesta învârte un set de chei pe deget și își mușcă buza de jos. Plescăi din buze neimpresionată și mă întorc spre aparatul de preparat cafea. Apăs pe butoane și aștept până când lichidul aburind o să umple paharul de carton. După ce aparatul s-a oprit apuc atent paharul și îi pun capacul, apoi îl duc spre cel ce a comandat. Il așez în față și întreb un pic indignată:

          — De unde știai că sunt aici?

          — Nu știam că ești aici. Este o pură coincidență. Tu ce cauți aici?

          — Nu este clar? Sunt angajată aici.

          — De ce ești atât de arțagoasă?
         
          — Ba nu sunt, doar eram curioasă.

          — Mulțumesc pentru cafea.

            Acesta se ridică de la tejghea și iese precum fulgerul din cafenea. Oare ce am spus greșit?

N.A Hei! Sper să citiți. Am un grup de facebook pentru tot ce ține de Wattpad și aș fi entuziasmată dacă ar mai vrea cineva să se alăture.