Cicatrici negre

Cântec psihotic

 Un lăcaș încuiat de un lăcătuș numit realitate, asta numesc eu cămară sinistrei depresivitate.
A tinde după a idealiza înseamnă a regreta, iar asta s-ar traduce prin mii de gânduri înghesuite într-o tenebră criptă.
O șoaptă spune că viața oferă doar celor care îmbrățișează dulcele efort al strădaniei consecvente.
Un glas pierdut în negura amintirilor mele mă îndrumă spre a trai în mediocritate,
Să am familie, prieteni și copii, dar asta cu ce te-ajută în a progresa ca individ?
Doar te aplatizează, te îngenunchează și te refugiază în a regreta, poate nici măcar atât...
Spre a visa nu se străduiește nimeni să te-ndrume, doar spre a fi sigur că muritor de foame nu ești.
Ce-i drept e chinuitor și infernal de greu să intri în viețile tuturor oamenilor pe care vrei să-i schimbi.
Încă un argument ar fi ciudatul fapt ca lumea se chircește în fața cuvântului nu.
Nu poți!, Nu ai cum!, Nu ai ce căuta aici! Ești tâmpit! Cine ți-a băgat prostiile astea în cap?
Îți sună cunoscut?
Mie da, fiindcă cu asta trăiesc zi de zi, fiindcă asta mă face să
mă-ntreb dacă chiar e-n regulă că exist.
Zilele se duc ca filele unei cărți, 365 de cuvinte în 60 de secunde.
Vorba spune: Azi ești mâine nu mai ești!
Dar  ce nu spune vorba este că
la sfârșitul unei file îți dai seama că viața se disipează, iar tu muritor fiind ai realizat nimic, sau mai bine spus nu ți-ai însușit nimic...
Doar ți-ai bătut joc de a trăi...
Asta sperăm cu toții să
n-ajungem, dar de fapt asta suntem, fiindcă de fiecare dată când zici ceva care blamează identitatea altcuia, de fiecare dată când critici ceva, de fiecare dată cănd pe altcineva invidios ești, emani un anume lucru, și acela fiind, că te asemeni cu un vierme care-și urăște existența, încercând să regreseze continuu.
Eu știu asta mai bine decât orice, deoarece în paradoxul asta trăiesc, nu vreau să fiu mediocru, dar asta sunt, nu vreau să critic alegerile altcuiva, dar cu asta mă eschivez zilnic, nu vreau să mă mai compar cu ceea ce este mai sus decât mine, dar cu asta mă îndeletnicesc mai mereu.
Nu pot spune că încerc să caut consolare, dar simplul fapt că am conștientizat asta poate va schimba felul meu de a trăi, să sperăm că și al altcuiva.
Am dezamăgit pe prea mulți..., Am jicnit pe prea mulți..., Mi-am bătut prea tare joc de ce-i ce aproape mi-au stat...
Ăsta e trecutul, e viața mea, doar eu decid ce vreau să fac cu ea și sunt sigur că nu voi lăsa așa lucrurile, dar cine știe?
Ceea ce am scris rămâne mărturie atât pentru mine cât și pentru tine că-ți vei cere măcar odată scuze, calcandu-ți josnicul ego.
Știu că asta n-are legătură, dar poate vom schimba pe cineva...