Cicatrici negre

Haos lucid

Un abis inexistent îmbătat de taina     a mii de camere,
Dă impresia de neființă în tot ce înseamnă credință.
Tot ce șovăie, în vid, cristalizează un negru sentiment fără sens.

Eu îi spun acelei suave emoții neputință, sau necredință.
Dar oare ce este neputința?
Nu este o lipsă de aptitudine?
O măreață vorbă, frumos descrie, un lucru esențial pentru multitudine:
Toate, dar toate amărăciunile lumii sunt cauzate de lipsa de aptitudine.
Oare cum s-ar înțelege așa ceva într-o mare lume de oameni?
Mare parte din întregul omenirii se poticnește în rea voință, deci taie firul minunatei speranțe.
Oare de ce?
Simplist se răspunde că e mai comod în acea năucitoare lume, unde omul își creează ceea ce numim lume proprie imperfect de perfectă.
Realitatea e cruntă, greu de înghițit, aș putea spune,
E mai ușor să intri într-o bulă opacă, asemeni unui clopot bucălat, decât să accepți ceea ce micuța ta inimă nu poate îndura.
Suntem de o sensibilitate covârșitoarea, recunosc, dar asta nu constituie o scuză.
Ceea ce ne face viața mai măcinantă se poate egala cu propria persoană, cu propriul ego.
Mereu am crezut că lumea asta este fără sens.
Motivul irațional de ușor de înțeles, noi ca oameni sidefii într-o lume impură, ajungem să ne destrămăm în fața cretinului fapt că suntem neputincioși în fața instinctului.
Această înfometată senzație a celebrei expresii „Nu pot!” înghite tot ce-i pur, mestecându-l până cedează, apoi aducându-l la însuși regele Satanei, regurgitând și ultima fărâmă de noblețe.
Omul e teribil, e înfricoșător, e egoist, e trădător și cel mai important neputincios.
Altfel pusă problema, ființa umană e impură, nu pentru a deveni pură, ci pentru a se integra într-o lume perfect de imperfectă.
În sufletul meu simt cum cortina se trage peste tot ce-i viu în ființa mea, atunci când neg că pot.
Vag, pot afirma că nici acum nu pot sa elucidez acest mister subconștient, doar mă pierd în subtitrările, pline de hieroglife, a renegatului sine.
De fiecare dată când echivalez sinele meu cu nenorocirea de a nu putea, efectiv mă neg pe mine, deoarece sunt într-o sinistră contradicție între a fi leneș, sau a fi chiar peste puterile mele.
În ambele cazuri constat că al meu corp e dornic de evoluție, nu neapărat ceva pozitiv sau negativ, e nevoie doar de evoluție într-o imbecilă lume acoperită de o cupolă de principii, ambiguu proiectate de un meșter neiscusit în a înțelege viața ca pe un soare constant luminos.
De asemenea, constat că nu există involuție, indiferent de a fost, este și va fi, aici e vorba doar de o viață care macină pe cei care nu sunt capabili să nu aibă regrete.
Dacă nu ai regrete, uiți de motivele și cauzele cretine pentru care, chiar tu, furi ce-i mai important de la viața ta, acela fiind bucuria de a trăi în lumea asta paradoxal de neexistentă.
În încheiere, concluzionez cu o simplă întrebare:
Omul e făcut pentru realitatea în care trăiește?

PS: Sper că nu v-am prăjit creierul <3