Inima își va aminti

Capitolul doi

       Umberto îi conduse pe Thomas și Sam  într-o zonă a Zermattului căreia i se spunea Orașul Vechi.
       Samantha privea fermecată peisajul care se derula în fața ei. Străduțe pietonale pietruite, vehicule electrice și trăsuri. Case construite în stil tradițional, din bușteni și cu acoperiș de țiglă sau de lemn ce poartă amprenta timpului.  Aceste case au unul sau două etaje iar geamurile sunt mici, semn că iernile din zonă sunt grele.
       Vechile case, fostele hambare sau fânare au fost transformate în case de vacanță primitoare. Unele au la parter magazine, restaurante sau terase.
       Totul i se pare Samanthei un colț de poveste.

     — Am ajuns, le spuse Umberto celor doi. Aici veți sta voi iar în casa de lângă locuiesc eu împreună cu familia mea.

     — Să intrăm. Sam, dă-mi voie să te ajut cu bagajul.

       Umberto a descuiat ușa și le făcu semn să-l urmeze.

     — Sper să vă placă. Poate nu seamănă cu ce ați lăsat în America, dar sper să vă simțiți bine aici.

     — Glumești? Aici totul e ca într-un basm, spuse Samantha încântată.

     — Mulțumim mult! Nu vom putea să răsplătim vreodată ceea ce faci pentru noi, spuse Thomas.

     — Vă ajut cu mare drag, fără să aștept nimic în schimb, Tom. M-aș bucura dacă Eveline se va simți mai bine, iar vouă vă va plăcea aici. Aceasta va fi răsplata mea. Vă las să vă instalați. Vă așteptăm la ora 7, la cină. Soția mea și cu mine ne-am bucura dacă ați veni. Deasemenea, o veți cunoaște pe micuța noastră Clarita.

     — Mulțumim pentru invitație, Umberto! Abia aștept să o cunosc pe fetiță, zâmbi Sam.

       După plecarea doctorului, Sam și tatăl ei s-au privit cu lacrimi în ochi și s-au îmbrățișat. Samantha izbucni într-un hohot de plâns  și îl strânse mai tare pe Tom. Totul fusese prea mult pentru ea. Boala mamei, mutarea într-o țară străină, părăsirea școlii și a prietenilor. Dar sănătatea mamei ei conta cel mai mult și merita orice sacrificiu. Așa că, își șterse lacrimile, își drese vocea și zâmbi către tatăl ei.

     — Tata, totul va fi bine. Tu mi-ai spus că Dumnezeu  va avea grijă.

     — Da, scumpa mea! Totul va fi bine. Acum, haide să vedem casa. Cred că aceasta e camera de zi.

       Samantha privi cu atenție încăperea. Pe peretele din față trona un șemineu în dreptul căruia era o canapea și un fotoliu ce te îmbia la citit. În colțul din dreapta era un birou cu o mică biblioteca în spate. În celălalt colț, din stânga, era scara și o ușă despre care Sam bănuia că duce la bucătărie. Toată camera era decorată cu bun gust și zugrăvită în culori calde și primitoare.

     — Sam, e deja ora 6. Vom inspecta casa mai târziu.  Acum cred că ar trebui să mergem sus să ducem bagajele in dormitoare, spuse Tom.

       Samantha luă două genți și urcă scara. Holul de sus era la fel de primitor. Partea de sus era albă iar lambriul crem. Erau 5 uși și o fereastră mare în dreptul căreia se afla o bancă lată, pe care tronau 3 perne. Sam deja se visa în acel loc citind și urmărind fulgii de zăpadă.

     — Sam, vino să îți alegi dormitorul, o trezi tatăl ei din visare.

     — Tata, nu contează. Pot sta în oricare. Totuși, cred că cel de lângă baie este mai potrivit pentru voi. Astfel, mama nu va depune un efort prea mare pentru a ajunge la baie.

       Samantha intră în al doilea dormitor și rămase uimită de simplitatea și frumusețea cu care fusese aranjată camera.
       Ea avea o casă și  o cameră foarte frumoase în America,  dar aici era uimită de bunul gust ce domnea pretutindeni. Se grăbi să se pregătească pentru cină, iar la 6'50, merse împreună cu tatăl ei la casa vecină.
       După ce au sunat la ușă, le-a deschis Umberto care avea în brațe o fetiță ce Samanthei i s-a părut cel mai frumos copil.

     — Bună seara! salută Tom, vrăjit și el de micuța făptură.

     — Bine ați venit! Vă rog, intrați, îi invită Umberto. Aceasta este fiica mea, Clarita.

       Fetița zâmbi timid Samanthei, apoi întinse mâinile spre a fi luată în brațe de aceasta. Sam privi întrebător la Umberto iar acesta îi întinse copilul râzând.

     — Sam, cred că veți avea o legătură specială. De obicei, nu acceptă atât de repede persoanele noi.

     — E minunată! Mi-ar plăcea să fim prietene cât mai mult timp, spuse Samantha în timp ce-și lipi obrazul de cel al Claritei.

       Fetița mirosea a lapte, a lavandă, a viață fără griji și fără probleme.

     — Mulțumim, Anna! Mâncarea a fost delicioasă, spuse Samantha zâmbind, o oră mai târziu.

     — Mi-a făcut plăcere să vă avem la cină în această seară. Sunteți așteptați oricând, cu drag.

       Samantha zâmbi spre micuța Clarita care dormea liniștită în brațele bunicii ei, Ursula, mama lui Umberto. Părul ușor alb la tâmple, ridurile mici de sub ochi si dragostea cu care își  privea nepoțica, erau cel mai frumos tablou.

       Sam a fost trezită din visarea ei de vocea tatălui:
     — Samantha, e timpul să ne retragem. Mulțumim pentru invitație, dragii mei.  Ne-am simțit foarte bine și, pentru puțin timp, problemele parcă n-au mai părut așa grele.

     — Sunteți oricând bineveniți la noi, zâmbi Umberto.

     — Noapte buna, spuse Sam, în timp ce sărută obrazul mic și roz al fetiței.

       Sfârșitul de săptămână se apropia iar Eveline urma să fie externată.
       Tom cumpărase un vehicul electric pentru ai fi mai ușor să se deplaseze. Samantha, în schimb, prefera plimbările pe jos, oricât de lung ar fi fost drumul.

       Acum așteptau în cabinetul doctorului Agnelli ca fișa de externare să fie gata. Eveline se simțea mult mai bine și era nerăbdătoare să ajungă acasă. Chiar dacă nu văzuse casa, încă, Eveline știa fiecare colțișor și fiecare lucru din descrierile Samanthei. Fiica sa era fermecată de orice lucru din Zermatt. Casele, străzile, munții, micuțele flori de șofran, toate erau o încântare pentru ea.

       Dacă oamenii ar știi ce situație au părinții ei în America, ar considera-o cel puțin ciudată. Numai că, pentru Sam și părinții ei, averea nu a fost niciodată un motiv de laudă. Pentru ei, adevărata avere era sănătatea și timpul petrecut împreună. Thomas White făcea des donații caselor de copii, iar la Seattle University și University of Washington erau studenți sponsorizați de el. Ajutorul pe care-l ofereau celor din jur, era mai important decât cardurile burdușite.

     — Fișa este gata. Puteți merge acasă. Eveline, te aștept la sfârșitul lunii pentru control. Dar, dacă te simti rău, poți veni oricand. De asemenea, vă rog să apelați cu încredere la orice oră și ori de câte ori aveți nevoie, spuse Umberto.

    — Multumesc! Sper să fie totul bine de-acum, zâmbi slab Eveline. 

       Oricât de mult îi plăceau Samanthei plimbările pe jos, de data asta merse cu mașina, împreună cu familia ei. Bucuria că mama ei e mai bine, nu se compara nici măcar cu peisajul  ce-i plăcea atât de mult. În mașină se cuibări la pieptul mamei, ca atunci când era mică. Încă erau vii amintirile sosirii ei în familia White. Atunci a fost cea mai dureroasă dar și cea mai binecuvântată zi. Inima ei se umplu deodată de o bucurie fără margini, iar o lacrimă caldă se scurse pe obrazul fin. Era bucuroasă că Dumnezeu o binecuvântase cu o familie minunată, era bucuroasă că mama ei se simțea bine, că au ajuns într-un oraș atât de frumos, că a cunoscut oameni minunați. Toate durerile din trecut erau compensate de viața minunată ce o trăia acum.