Inima își va aminti

Capitolul patru

       Zilele treceau grăbite iar iarna începea să-și intre-n drepturi. Soarele se lupta să strălucească, însă nu mai avea putere ca-n zilele de vară. În schimb,  razele lui ce băteau pe neaua proaspătă făceau ca aceasta să fie ca o pătură din diamante.

       Caracterul lui Ethan nu s-a schimbat deloc și este în contrast cu frumusețea iernii din Zermatt. Este la fel de nesuferit ca și atunci când Samantha l-a întâlnit.  Însă, nu de puține ori, l-a surprins zâmbind la Clarita și ținând-o în brațe. Chiar și acum, se juca cu fetița.

       Aceasta era in brațele Ursulei și arunca jucării pe care Ethan trebuia să i le aducă inapoi. Cu toți ceilalți era rece, dar Clarita era singura care putea să-i smulgă un zâmbet in colțul gurii.

     — O să ți se ardă carnea, dacă stai cu capul în nori, o trezi Ethan din visare.

     — Mai bine cu el în nori, decât pe pământ în compania unor persoane, replică Sam, și se întoarse la pregătirea mesei.

       Anna și soțul ei erau în drum spre casă, iar părinții ei trebuiau să sosească dintr-o clipă în alta.
       Samantha s-a oferit să pregătească singură cina, pentru ca Ursula să se poată ocupa de fetiță.

       Friptura, legumele și salata erau deja gata. În cuptor, trona ultima tavă cu fursecuri  iar aroma de scorțișoară umplu toată casa. Samantha se simțea în bucătărie ca un pește în apa și îi plăcea foarte mult să încerce rețetele Ursulei. Aceasta era o regină a bucătăriei.

     — Aici miroase deja a Craciun, exclamă Eveline.

       Thomas o ajută să-și dea jos paltonul și să se așeze pe canapea. În ultima vreme se simțea tot mai obosită.

        Samantha observă cu atenție respectul cu care Ethan îl salută pe tatăl ei. Era mai apropiat de Thomas decât de Umberto,  care îi era rudă.

       Nu avu timp să se gândească prea mult la lucrul acesta. Ușa s-a deschis și a lăsat să intre ultimele două persoane ce erau așteptate.

     — Mama! Tata! strigă micuța Clarita fericită și porni, împiedicându-se, în  întâmpinarea lor.

       Toți au izbucnit în râs și chiar și chipul lui Ethan se insenină.

       "Poate că această fetiță  avea să spargă barierele impietririi lui Evans, gândi Sam. Poate ce nu reușim noi, adulții, va reuși acest copil"

     — Coboară pe pământ, White! Ești din nou cu capul în nori,  iar noi murim de foame aici, o trezi vocea lui Ethan.

       Samantha nu-i mai dădu nicio replică. Inima ei era bucuroasă că exista o speranță ca Ethan să iasă din carapacea lui.

......................................................................

       De trei zile nu-l mai văzuse pe Evans. Nu că i-ar fi dus dorul. Să se fi întors in America fără să spună ceva? Nu voia să întrebe nici pe familia Agnelli. Se temea să nu fie interpretată gresit curiozitatea ei.
       Nu înțelegea de ce nu este bucuroasă că pleacă. Acest bărbat ii făcuse numai necazuri.

       Lăsă cărțile după care învăța și ieși din cameră. Bacteriologia chiar nu i se părea interesantă acum. Părinții ei nu erau în sufragerie și, pentru că nu voia să stea singură în fața șemineului, își luă ghetele, paltonul și ieși  afară,  in aerul rece de iarnă. Nu avea nicio țintă. Voia doar să meargă,  să-și limpezească gândurile.

       Nu mersese mai mult de cinci sute de metri, când telefonul ii sună. Îl scosese alene din buzunar dar, când a văzut că sună tatăl ei, răspunse fără ezitare.

     — Sam, unde ești? Mama ta se simte foarte rău. Sună-l pe Umberto și vino acasă, ii spuse Tom speriat.

       Cu ochii în lacrimi și mâinile tremurânde, Samantha căută numărul lui Umberto și sună.

     — Umberto, mama...., nu putu să continue și izbucni în plâns.

     — Sam, liniștește-te, te rog. Mamei tale ii este rău? incercă Umberto să afle.

     — Da, foarte rău,  spuse Sam printre suspine.

     — Draga mea,  încearcă să te calmezi. Trimit acum o ambulanță să o aducă la spital. Până atunci, acordați-i ajutorul așa cum v-am învățat. Da?

     — Da, încuviință Samantha și intră grăbită in casă.

       Pe pat, mama ei părea fără viață. Thomas ii acordase primul ajutor. Tot ce a depins de el,  a făcut.
       Samantha rămase împietrită în dreptul patului, neputând să reacționeze în vreun fel. De multe ori Evelinei ii fusese rău dar acum era diferit. Samantha avu o presimțire sumbră și se cutremură. În timpul acesta, auzi sirena ambulanței și ieși să întâmpine paramedicii.

       După ce plecă ambulanța, au plecat și ei spre spital. Samantha gonea ca niciodată pe străzile Zermattului. În dreapta ei, Thomas avea lacrimi în ochi și se ruga la Dumnezeu pentru o minune. Știa și el că de data asta nu mai era la fel. Avea aceeași presimțire ca și fiica lui: că există posibilitatea ca să se întoarcă acasă fără Eveline.
 
       Când ei au ajuns la spital, Eveline era deja luată de medici. După cincizeci de minute, Umberto a ieșit cu umerii lăsați.

     — Umberto, spune-mi că soția mea trăiește.  Te rog! spuse Tom cu glasul gătuit.

     — Dragii mei.....acum trăiește conectată la aparate. Dar, nu știu cât va rezista. Deja inima ei nu mai are putere să lupte, răspunse Umberto trist.

     — Pot să o văd? șopti Sam.

     — Sigur! După ce iese Samantha,  poți intra și tu Tom.

       Umberto îi îmbrățișă pe amândoi apoi merse să o  caute pe soția sa.  Știa că nu peste mult timp,  Sam va avea nevoie de ea.

       Sam simți că nu mai are aer când o văzu pe mama ei întinsă pe pat, cu o mulțime de fire prinse de corpul slăbit. Se așeză pe un scaun lângă pat și încercă să nu plângă.

       În timp ce o ținea de mână și o mângâia, începu să-i vorbească:

     — Mama mea dragă, nu vreau să pleci. Încă mai am nevoie de tine. Poate nu mai sunt fetița mică, neajutorată și rănită ca atunci când m-ai luat să-ți fiu fiică. Dar încă am nevoie de tine. Trebuia să fi lângă mine și să-mi dai sfaturi când voi avea un iubit, trebuia să te bucuri cu mine când voi fi mireasă.  Trebuia...să-mi ții copiii în brațe și să-mi spui că sunt o mamă bună, așa cum ai fost și tu pentru mine.

       Lacrimile curgeau fără oprire pe obrajii  Samanthei. 

       Simți îmbrățișarea tatălui ei și izbucni într-un hohot de plâns. Știa că și lui îi este la fel de greu. Eveline fusese singura lui dragoste și o iubise cu toată ființa.

       Se ridică, își îmbrățișă tatăl și îl împinse ușor spre scaun, să se așeze în locul ei. Apoi ieși în liniște din salon. Și Thomas trebuia  să-și ia la revedere de la soția lui. Sam știa că acestea erau ultimele clipe ale mamei ei.

       După o jumătate de oră, a văzut pe Umberto și alți medici grăbindu-se spre salonul unde era Eve. Cu inima bătându-i puternic în piept, Samantha a intrat în urma lor.

       Priveliștea din fața ei  i-a făcut inima să se strângă, capul să-i vâjâie iar picioarele să n-o mai asculte. Thomas  era întins lângă Eveline, ținând-o de mână. Linia dreaptă de pe ecran și bipăitul, completau acest tablou dureros.

     — Ora decesului, 17:56, anunță unul dintre doctori.

       Atunci Sam simți că e mai mult decât poate suporta și leșină. Înainte să atingă podeaua, două brațe puternice o prinseră. Două brațe pe care corpul ei le cunoștea. Aceleași brațe au mai salvat-o și în alte ocazii de cădere.