Ciocu' mic și joc de glezne

Capitolul 14

Capitolul 14. 

Merg apăsat spre infirmerie cu ea pe brațe și simt cum mi se rupe sufletul văzând-o în situația asta. La dracu' cu tot! Așa cum eu îmi duc propriile războaie, așa și ea are lupte interioare. Toți avem bătălii de dus pe care nu le știm decât noi. 

           — E fată bună, mai face uneori pe nebuna, dar e fată bună. Îl aud pe Persico care se ține scai după mine. 

           — Ciocu' mic și joc de glezne! Mârâi. Dispari să faci exercițiile fizice ce vi le-am dat. Adaug pe același ton. 

           — Ce să fac?! Domnule, îmi pare rău, dar nu o las singură. Leșinații trebuie să se susțină unul pe altul. Îl vad cum o ia înainte și deschide ușa de la clădire. 

Îmi bubuie tâmplele așteptând să deschidă ochii. Substanța administrată de Westbrook, într-adevăr nu este una periculoasă după spusele asistentei, dar provoacă tahicardie în situații de criză, de aici și leșinul. 

             — Cred că ar trebui să vă ascundeți, nu de alta, dar când o să vadă că sunteți aici, iar o s-o apuce palpitațiile. Eu știu cel mai bine cum să discut cu o persoană care își revine dintr-o pierdere subită și trecătoare a cunoștinței. Zâmbește fantasticul. 

Tâmpitul este tâmpit, dar are dreptate, nu e o idee tocmai bună să mă vadă. Trag de perdeaua ce se află între cele două paturi și mă așez pe scaun. Trece o jumătate de oră în care cu greu reușesc să-mi controlez neliniștea. 

            — Mama a făcut un copil tare frumos. Își zâmbește Persico în oglinda micuță din fața chiuvetei. 

            — Ești tot tatăl tău. Mormăi enervat. 

            — Da? Se sucește spre mine zâmbind.  

            — E hâd, l-am văzut într-o poză. Pufăi.

            — Ce?! Și îmi spuneți așa direct? Se încruntă. 

Anaya tușește și mă ridic, însă băiatul îmi face semn și renunț la a mă duce spre ea. 

            — Am murit? Interoghează. 

            — Știu, arăt ca un îngeraș drăgălaș, dar nu, nu ai crăpat. La câte probleme ai și dacă mori nu scapi de ele. Te urmăresc pe lumea cealaltă și parcă văd că nici acolo nu găsești rezolvare. Râde ușor tâmpitul. 

Îl strâng de gât când ieșim de aici. Promit! 

            — Nu știe cine ești. O anunță chicotind. 

            — Oh! Oftează de parcă i s-a luat o piatră de pe inimă. 

            — Nu știe, nu suferă, dar când va afla îl va ucide. E ca în cazul evreilor. Bombăne luând loc pe pat lângă ea. 

            — Ce?! Se minunează Anaya. 

Chiar așa. Ce?!

            — Da! Comandanții lui Hitler îi duceau la gazare sub pretextul că fac duș și, de fapt îi ucideau. Drumul lui Corvin până la duș este faptul că se îndrăgostește de tine, iar când află că nu există dușuri, moare. Râde. 

Doamne, e mai dobitoc decât credeam! 

            — Persico, taci! Exprimă iritată. 

            — E ca atunci când sari pe geam cu dorința să-ți frângi gâtul și când colo îți rupi piciorul. Se maimuțărește. 

            — Socoteala de acasă...