"Amor estival"

Capitolul 2

         Mă trezesc brusc din somn de parcă s-ar fi întâmplat ceva. Îmi scot telefonul de la încărcat și primesc un mesaj vocal dubios "FUGI...", ce dracu aș fi putut să fac aseară. (Mă întrebam eu înspăimântat)
         Se auzi o voce din bucătărie care mă cheamă la masă, încă eram debusolat de parcă aș fi fumat ilegale și consumasem foarte mult alcool.
       Pff! (Spun eu cu o voce joasă)
Iarăși mâncăm pește, iar eu făceam parte dintr-o familie monoparentală, dar eu mă simțeam plin de viată deși am crescut alături de mama, nu alături de tatăl meu alcoolic. Încep să mănânc, parcă în familie s-ar fi se ridicase o bulă de tristețe, iar eu nu înțelegeam "de ce"?
         Trebuie să îi întreb ce s-a întâmplat!
        -Mama ce s-a întâmplat? (întreb eu curios), o privesc cum plângea, mi se rupea inima văzând-o pe ea suferind.
        -Varsh, ști fata de care te-ai îndrăgostit?
        -Da... ce s-a întâmplat (spun eu speriat)
        -Părinții ei au murit...
   În acel moment, mi-a căzut paharul cu suc de portocale pe gresia rece și se sparge. Ea ieri era așa fericită, cum e posibil să se fi întâmplat așa ceva, am avut curajul să vorbesc cu ea și ne-am petcetluit ultimele cuvinte printr-un sărut.
       Gerald râdea, ce mă ai sărutat-o, ăla a fost "sărutul morții" nu ți se pare ciudat, după ce ai sărutat-o părinții ei au murit.
        Vorbele lui Gerald mă speriau, oare el să îi fi ucis familia, dar tot eu mă simt vinovat, poate din vina mea au murit...
        Merg spre celula mea, îmi aprind o țigară și îmi iau jacheta. Ies foarte repede din bloc ca să ajung la ea, era distrusă și plângea, iar ea nu înțelegea cum s-a întâmplat acest lucru. Mă uit in ochii ei albaștrii plini de lacrimi și o trag spre mine și o sărut. Am făcut primul pas, o iau în brațe și o sărut pe tot corpul, era fascinată că un băiat timid o poate iubii cu atâta magie.
     -Helen eu plec acasă.
     -Bine copacule să ai grija!
     Ies din blocul în care stătea ea, era ora 23:00, am început să alerg până spre casă până când primesc un apel de la aceiași persoană care m-a sunat în prima zi.
       -Ce dracu vrei? De ce mă suni?
       - "acum"
   Iar apelul se încheie, cine îi și ce vrea să îmi zică, era aceiași voce pe care am auzit-o în dimineața aia.
     Pe drum mă gândeam " a cui îi vocea, mi se pare familiară", încercând să grăbesc pasul.
      După 10 minute de gândit și mers iute, ajung acasă și intru în camera mea, toată lumea dormea, iar eu pe o bucată de hârtie notez ceea ce mi-a spus...
               "FUGI ACUM...", ce voia să zică!

  O doamne!