1095 de zile

Capitolul 7

–Unde naiba ești Margot?! țipă Christian în șoaptă la mine prin difuzorul telefonului, aflat pe bordul mașinii. 

–Scuze, am fost prinsă în trafic, ajung cât ai clipi! încerc să-l readuc cu picioarele pe pământ.

Fix de asta urăsc să conduc! Ambuteiajele și semafoarele la care pierzi ore prețioase din viață, mă fac să vreau să-mi smulg părul din cap.

–Bine, dar grăbește-te! Ăștia încep să creadă că te-am inventat.

–Spune-le că mă vor vedea și ei când ajung, nu doar tu. îi răspund râzând și aștept din nou la un nenorocit de semafor să se facă verde, ca mai apoi să pot vira la stânga și să intru pe strada lui Christian.

Reușesc să parchez într-un sfârșit în fața casei și după ce blochez ușile, înaintez pe cărarea pavelata din fața. Înainte de a suna la ușă, îmi netezesc rochia vișinie și-mi înfoi puțin părul ce cade în valuri ondulate pe spate. Nu apuc să mai apăs butonul soneriei pentru a-mi anunța prezența, deoarece ușa se deschide și în fața mea apare un Christian la patru ace.

–Bună seara, iubito! îmi urează, iar eu râd pentru că folosește tonul lui de nobil.

–Bună! îi răspund și-mi încolăcesc brațele în jurul gâtului său. Arăți răvășitor, după asta mergem în club. Sigur vei frânge niște inimi, îi șoptesc la ureche pentru a nu risca să ne audă cineva.

–Hmm, sună bine, replică și îmi sărută zgomotos obrazul.

–Ți-am mai spus să nu mă mai pupi ca pe un copil! protestez și mă șterg cu dosul palmei unde și-a lăsat balele.

–Dar asta ești! Un copil drăguț! mă enervează, ciupindu-mă de obraji.

–Mhm, își drege cineva glasul, ai de gând să ne-o prezinți și nouă? continuă bărbatul din fața noastră pe un ton arogant.

–Sebastian, ea este Margot, iubita mea. Iubito, el este Sebastian, unul dintre prietenii mei.

Cel cu care fac cunoștință mă analizează cu ochi critic, și înainte de a deschide din nou gura, pe fața lui își face apariția un rânjet care nu prevestește nimic bun.

–Iubito, îl imită ironic pe Christian, cu cât te plătește acest domn să te prefaci iubita lui? și își mută privirea când pe unul, când pe celălalt.

–Dragoste, ai uitat să mă anunți că prietenii tăi nu sunt la fel de drăguți ca și părinții tăi, mă adresez bărbatului care stă încordat lângă mine, continuând, însă, să mă uit cu dispreț la Sebastian. De când l-a lovit pe Christian, nu-l am deloc la inimă.

–Oh, familie deci, i-ai prezentat și familia ta! Bună asta! își continuă miștoul, bătând din palme. Te cunoaște și Amanda? mă întreabă apoi pe mine.

–Nu, nu fusese atunci acasă, răspunde în schimb Christian cu glas stins, înfrânt.

Mă doare inima să-l văd în starea asta deplorabilă, dar n-am cum să-l ajut, nam cum să șterg cu buretele momentul în care și-a declarat sentimentele pentru dobitocul din fața mea.

–Bună! exclamă o voce feminină din spatele idiotului.

–Bună, zâmbesc când ajunge în fața noastră.

Este frumoasă, seamănă mult cu fratele ei. Aceeași ochi mari și verzi, cu ten măsliniu.

–Eu sunt Amanda, încântată! adaugă la fel de amabilă.

–Eu sunt Margot, mă bucur să te cunosc în sfârșit, Chris vorbește într-una despre tine, exclam la rându-mi.

–Oh, sper că numai de bine, râde ea. Hei! Să nu-mi faci reclamă proastă, se adresează de data asta fratelui ei, trimițându-i o privire amenințătoare.