E doar un suflet fără corp, fără un scop anume în viață, căci e inutilă. Nu mai poate merge, nu se mai poate mișca, nu mai poate face nimic.
Era oare visând? Își imagina ea, oare, lucruri care nu existau? Era, de fapt, nebună?
Apoi realiză.
Tot ce...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
— Să vă aud pe toți! Sunteți gata? întrebă domnișoara Stevenson.
Zgomotele produse de elevii școlii generale Goethe erau de-a dreptul asurzitoare. Nimeni nu părea să o bage în seamă pe domnișoara Stevenson, una dintre profesoarele de limba germană din școală.
Copiii urmau să plece în excursie împreună cu aceasta și doamna Müller. Drumul din Karlsruhe până la Strasbourg nu depășea mai mult de o oră, așa că elevii nu trebuiau să îndure ore întregi de plictiseală și căldură pe autocar. Vremea era răcoroasă azi, iar copiii erau mai mereu puși pe șotii.
Câțiva, totuși, au venit însoțiți de părinți. Câteva familii s-au sfătuit ca unul dintre adulți să ducă vreo trei-patru copii, căci mașina este mereu un mijloc mai sigur.
Printre aceștia era și Ophelia.
Deși cei mai mulți vorbiseră să împartă bancheta mașinii sau scaunul autocarului cu alți colegi, Ophelia mergea singură.
— Atunci urcați toți în mașini și în autocar. Să plecăm! spuse doamna Müller, deși nimeni nu răspunsese la întrebarea pusă de domnișoară.
Copiii erau entuziasmați, dar nu și micuța brunetă. Cu toții aveau câte un coleg cu care își împartă timpul, iar ea îi avea pe mama și pe tatăl ei. Aceștia insistaseră să meargă cu mașina, dar Ophelia nu dorise să ia pe nimeni cu ea. Nu îi plăcea aglomerația. Voia să fie singură.
