Inima-mi frământă de tine , dragoste.
Țipă după ochii pe care nu îi vade.
Și suspină de atingerea pe care nu o simte.
Și eu care vreau să mă urăști. Ce clișeu .
Vreau să mă urăști așa de tare , încât să mă urăsc ,
Ca să pot să te urăsc , că mă urăști fără motiv.
Dar nu pot să-ți cer asta.
Sufletu-ți e prea blajin pentru a emana întuneric,
Al tău nume sunând atât de greșit lângă un așa cuvânt grotesc.
Rău e faptul că am nevoie.
Am nevoie de întuneric din partea ta.
Întuneric de care inima îmi cere,
Ca să-ți uite al tău chip si glas.
Căci sufletu-mi atât de beat de tine
Încât doare.
Doare să te lase.
Încât îl doare să-ți țină amintirea.
Căci doar tu dragoste, îmi faci inima să doară într-un mod plăcut de tragic.
Încât alege să zacă în dragostea pe care singură a creat-o.
În a sa dragoste fără speranță.
Și să-ți cânte singură de dor
Până a ta inimă
o uită si o pierde.
