Un pahar cu otrava

~4~

          Câteva sute de lanterne luminau orasul, concentrandu-se pe punctele cheie, dar și pe alte zone mai putin probabile. I-am surprins privirea lui Nikolai, iar el s-a redresat imediat, laund-o cu câțiva pași înaintea mea. Amândoi ne gândeam la cățelul din fotografie, ce era si acum in curtea casei, asta daca politia nu l-a luat deja si pus la adăpost.

          Cum de nici un polițist nu observase patrupedul din curte? Si de ce doar eu ma gândisem la posibilitatea ca animalul sa recunoasca criminalul daca avem putin noroc? Totusi, lucrurile erau complicate si eu fusesem sigura focusata pe indicii, nu pe găsirea Alexandrei, iar pentru asta blondul ma acuza.

           Mi-am aprins lanterna si am luat-o pe urmele lui, cu mult înaintea echipei de cautare din care făceam parte. Pașii lui  erau apăsați, siguri pe ei si determinați, de parca stia deja ca o sa gaseasca ceva sau chiar pe prietena noastră.

          Eu, totusi, nu aveam nici o speranta. Nimeni nu putea intelege de ce eu nu ma gândeam la fata dispărută si nu plângeam ca orice fata isterică din serialele. Gândul meu zbura doar la caz si la cum il puteam desluși, mi se părea că zadarnic incerc sa o caut, pentru că nu o voi gasi si, daca as fi stiu pe atunci ca aveam dreptate m-as fi declarat pe loc pesimistă cu acte în regulă.

         — Esti un egoist, i-am spus lui Nikolai, in timp ce lumina lanternei lumina drumul.

           — De ce dracului te gândești la caz si nu la ea?!a explodat pe loc, ca o bombă nucleară.

          — Nu o vom găsi si o stii si tu, e mult mai destept ca noi, am raspund simplu, încercând să nu ma impiedic în pietre.

           A tacut si mi-a fost de ajuns ca sa inteleg ca in mintea lui totul se punea cap la cap. Nikolai era unul dintre cei mai înteligenti adolescenti, însă totul trebuia luat pe rând ca sa gaseasca alegerea cea mai bună.

            Si chiar daca il iubeam nu puteam sa ii explic tot ce simteam în legătură cu cazul, deoarece nu ar fi inteles. Preferam sa o fac pe detectivul si sa imi tin lacrimile pentru mine, căci doar asa aveam vreo sansa.

         — Cum te-ai gandit la poza?m-a întrebat, lăsând calea luminată usor

         — Nu sunt o scorpie care sta si asteapta, cum crezi tu, i-am replicat, lovind cu piciorul o doza de Cola aruncată.

            A tacut, aruncandu-mi câteva priviri scurte si muscandu-si buza.

          — Imi pare rau, dar Alexandra e undeva în orașul asta si tu...

          — Terminati naibii cu asta!am strigat, plina de nervi. Omul ala e un criminal si ori o găsim moartă ori nu o mai găsim, dar în nici un caz nu o sa dam de ea. Tu chiar crezi ca e asa de prost încât să ne lase sa o găsim?

           M-am intors cu fata spre el, epuizată de noptile nedormite si de gânduri, iar acum Nikolai părea pornit sa ma faca sa ma simt prost. Nu aveam de gand sa stau degeaba, nu cand zeci de căutări au fost neeficiente.

           Preferam sa o caut ca o nebună si sa nu o gasesc, decat sa ii vad cadavrul în fața mea. Eram speriată de moartea ei.

          — Sunt speriată, ok? In viata mea nu am mai avut de a face cu un ucigaș si, deși ma dau tare, nu sunt, am recunoscut învinsă.

         Am lăsat mana in care aveam lanterna sa coboare usor si mi-am mușcat buza. Durea sa stiu ca am fost nefolositoare si nu am putut împiedica răpirea ei.

         Mâinile lui Nikolai m-au strâns la pieptul lui, fără să accepte comentarii si i-am fost recunoscătoare, caci ma simteam în siguranță acolo. I-am zâmbit în timp ce imi afundam capul în pieptul lui si ii inspiram parfumul.

          Ne-am continuat drumul pe muteste, cu mâna mea în a lui, căci nu aveam nevoie de cuvinte inutile între noi, nu in acest moment cel puțin, pentru că știam amândoi ca ceva se leagă.

        Am mai mers aproximativ 100 de metri pana sa dam de o groapă adâncă , la marginea unui rau, ce părea săpată proaspat și să mă opresc in spatele lui, lăsându-l să verifice cu atentie groapa.

           Niciun cadavru, dar pe fundul ei se putea observa un tricou. Un tricou roșu ca focul, tricoul prietenei mele, dar care inițial fusese alb. Tot ce era pe el era sânge, al ei, al doamnei primar sau al criminalului, naiba stie.

           Picioarele mi s-au inmuiat, dar am înghițit în sec si l-am strans de mana pe Nikolai, în timp ce priveam statia si trasmiteam un simplu mesaj:

         — I-am gasit tricoul.