Un pahar cu otrava

~2~

         Fulgii albi de nea începuseră să acopere cărarea, iar în scurt timp mașinile pline cu sare urmau să impanzeasca orasul, făcând mai mult rau decat bine. Mi-am tras gluga pe cap, încercând să ma adăpostesc putin si injurandu-l în gând pe Nikolai.

        Probabil iar discuta animat cu un coleg, pariind pe vreo fata sau stabilind o întâlnire cu anumite grupuri. As fi putut fi omorată în minutele alea si el tot nu ar fi apărut, era un întârziat notoriu si, în cei cinci ani decand ne cunoasteam, niciodata nu ajunsese la timp.

         Am butonat absenta telefonul, blestemand initiativa mea nefericită de a lasa manusile acasa. Degetele mele mai aveau putin si înghețau fie ca le tineam pe ecran sau nu, asa ca am stat pe Instagram, incercamd sa imi dau seama cine mai e in viata.

       În orasul asta sa rămâi în viață e o reușită, e un vis pe care il au cativa, iar acum, cand un nebun e in libertate, incepi sa te gândesti daca ai trait vreodata sau nu. Viata e prea scurta ca sa o lasam sa treaca, niciodată nu o sa mai simtim ca suntem la 1000 de metri, iar adolescenta nu o sa mai vina niciodată, noptile pline de petreceri vor fi inlocuite cu cele pline de munca.

      O mana mi s-a asezat pe umăr si m-am intors buimacă, rasucind mana omului imediat si pregatindu-ma sa il arunc pe spate. Nu degeaba făceam judo de patru ani.

       — Cacat, dă-mi drumul pana nu mi-o rupi, Alexa, a țipat la mine Nikolai.

        I-am eliberat mana fara sa ma scuz macar un moment si l-am privit în tăcere, analizând lovitura cu care se alesese. Mica pată mov de pe mana lui pălea în comparație cu ce avusese în urma, drept dovadă că nu se dădea în lături de la bătăi.

         — Acum, daca ai binevoit sa ajungi, putem pleca o dată. Nu am timp sa stau dupa fundul tau, m-am ratoit infuriata.

        — Puteai sa o spui frumos, nu sa imi rupi mana, a vorbit rănit.

        Mi-am dat ochii peste cap si l-am privit aspra, luand-o înainte spre parcare si înaintand pana la masina mea,pe care o conducea mai mult Nikolai. În America aveam dreptul la sofat si imi luasem carnetul în urma cu un an, dar în România eram încă minora si imi fusese întotdeauna putin frica. Străzile infernale si traficul ma făcuseră sa apelez la masina doar cand aveam nevoie, in rest Nikolai se oferea sa faca pe șoferul, mai ca ma intrebam de ce pastra acasa o colecție de masini, printre care un audi asemănător cu al meu.

        — Mergem la tine?m-a întrebat atent la drum

        — Da, avem proiectul pentru latina, i-am reamimtit, în timp ce scaunele imi încălzeau trupul.

         — De Ale mai stii ceva? Nu mi-a răspuns la mesaje ieri, si-a incercat norocul cu mine.

         — Am vorbit pana sa ajunga acasa, părea bine, dar nici mie nu mi-a dat mesaj, i-am raspuns blondului, intorcandu-mi capul spre el.

          Trăsăturile i se schimbaseră cu timpul si devenise un adevarat bărbat, nu mai era acelasi copil mic si jucăuș. Il cunoscusem in urma cu cinci ani, cand fusese înscris la aceași scoala privată si ne certasem cu profesoara de engleza, ce nu se mulțumea cu accentul nostru american.

          Blondul imi câștigase simpatia dupa ce ii aruncase profei vreo două si aflasem ca era tot american, trimis aici fără părinți. Nikolai avea o familie puternică în spate, iar faptul ca fusese expediat aici era pentru binele sau, asa credea familia, dar se însela amarnic.

          Mașina s-a oprit în fața casei mele si prietenul meu nu a mai parcat-o în garaj, lasandu-o în locul meu preferat, fapt ce i-a adus un zâmbet din partea mea. Mi-am luat repede geanta si am înjurat cand ninsoarea a început să bata mai tare, nu îmi dădeam seama cum plouase mai devreme, ca acum sa ningă.

        Mâinile lui Nikolai s-au strâns în jurul meu, iar corpul mi-a fost lipit de al lui, începând sa mergem amandoi spre intrarea în casă. El nu trebuia sa stie ce simt si nu aveam de gand sa ii mărturisesc, nu atâta timp cât inca mai aveam timp.

          Am început să râdem amândoi de fetele noastre roșii si speriate, umpluand casa cu vocile noastre. Hainele în plus au zburat imediat si am inceput sa înaintăm spre sufragerie, sperând că tata nu isi aruncase hârtiile pe acolo. Biroul lui era un haos general si nu imi doream sa înainteze in casa, spre binele tuturor.

          Încă nu ma obișnuisem cu prezența lui în casă, lipsise cinci ani si, chiar dacă il mai vizitasem, el nu călcase în casă asta. Mai nou, inspectorul Smith de la Criminalistică fusese adus în orașul ăsta mic si inofensiv, iar în cârcă i se aruncase un caz.

        Nu il invidiam deloc pe tata acum si, în mintea mea, speram ca lucrurile să se rezolve repede, iar eu sa imi primesc inapoi libertatea.

        — Ce dracului...a injurat zgomotos baiatul de lângă mine

        Sufrageria era plina de oameni în uniforma poliției, iar pe masa erau înșirate documente, dar centrul de interes era un portofel rosiatic, ce imi parea cunoscut. Tata era chiar în mijlocul lor, dand câteva ordine în jurul sau, iar Popescu isi rodea insigna mai nou.

         Ce cauta toata multimea asta de polițiști în casa mea? Casa asta nu e un loc al crimei, nu aveau niciun motiv să o invadeze asa, doar daca tata le ordonase. Criminalul isi alesese a patra victimă si probabil acum zăcea într-o baltă de sânge, în timp ce poliția nu a putut să ajute.

         Nikolai m-a luat de mână, degetele sale mangaind usor pielea, facandu-ma sa ma gandesc la lucruri total nepotrivite, nu la victimă. Avea un efect prea puternic asupra mea si ar fi trebuit să o ascult pe Ale. Meritam sa stiu daca ceva ar fi fost posibil sau nu, timpul meu era prețios.

         Am înaintat amândoi spre masa, facandu-ne loc mai mult forțat si surpinzandu-l pe tata, ce analiza o fotografie cu interes.

         Am împietrit, iar lumea mea s-a dat peste cap, făcându-ma doar sa sper ca nu era adevărat. Doamna Antonescu nu putea fi moartă, nu era ea femeia ce zăcea într-o baltă de sânge în propria casă.

         Tata a înjurat, în timp ce își ridica privirea spre mine si, pe un ton atât de ciudat, mi-a confirmat adevarul.

        — Alexandra Antonescu nu a mai fost văzută de la ora 18:30, cand se presupune că victimă a fost omorata.

         Ale nu era, dispăruse fara urma si nu stiam unde sa o caut mai întâi, nu îmi imaginam un loc în care să o gasesc. O pierdusem pentru prima dată, totul din cauza unui nebun, asa numitul "criminal pahar".

Cam plictisitoare introducerea si am stat mult la ea, iar rezultatul nu e asa bun, dar sper sa va placa si va astept parerile.