Sângele Iubirii

Capitolul I

   August 1917...Mărășești...glonț după glonț, obuz după obuz, răniți peste răniți și o spaimă de moarte greu de descris în cuvinte. Așa treceau zilele în cumplitul loc unde românii au semnat cu sânge reîntregirea mult dorită a țării. Și acesta nu era singurul, iar lupta nu părea să se sfârșească prea curând.
   Așezați în tranșee adânci de peste un metru, mărginite de garduri foarte joase de sârmă ghimpată, o sută cincizeci de soldați români se pregăteau să înceapă un contraatac împotriva unei companii germane, condusă de un maior tânăr, care cunoștea o strategie de luptă rapidă și eficientă. Atacul german începuse dimineața în jurul orei 08:15. Rezistența românilor nu fusese tocmai bună. Din cauza lipsei de muniție, comandantul batalionului românesc, sau ceea ce mai rămăsese din el, a amânat contraatacul de câteva ori, cu speranța că va primi ajutor din partea celorlalte unități din apropiere. Șapte ore a fost amânat atacul. Dar acum nu mai era timp de gândire. Acum ori niciodată!
   - Ostași! Pentru țară! Înainteee! răsună vocea puternică a comandantului.
   Românii rând pe rând din tranșee, însă înaintarea lor nu dură prea mult. În doar o jumătate de oră au fost secerați de gloanțe aproape toți. O bătălie fulger din care au scăpat cu viață doar douăzeci și trei de ostași. Printre ei, unul grav rănit, nimerit în piept de un glonț, se târa înapoi în tranșee, în timp ce alții fugeau cât îi țineau puterile.
   Ostașul sângera tot mai tare, simțea cum viața i se scurge puțin câte puțin odată cu sângele. Însă nu a mai avut timp să simtă durerile. Un obuz căzut pe marginea șanțului l-a îngropat pentru totdeauna în pământul pe care îl apărase cu vitejie.
   Pe front i se spunea Osiceanul, fiindcă venea din satul Osica Mare, de pe malul Oltețului, aproape de Caracal. Însă numele său era Ion... Ion Dumitrașcu. Fusese un țăran sărac, cu o familie numeroasă, care nu moștenise nimic din averea oricum puțină a părinților. A plecat pe front la treizeci și cinci de ani, în 1916, fiind recrutat împreună cu alți două sute șaptezeci de consăteni.
   Deși nu putea accepta ideea de război, gândul că va fi nevoit să omoare multe vieți asupra cărora nu avea niciun drept îl frământa fără încetare. Plecase pe front cu speranța că la terminarea războiului, românii, care probabil vor învinge, vor primi câteva pogoane de pământ. Acea a fusese promisiunea mai-marilor țării, care știau foarte bine că majoritatea ostașilor erau țărani, iar visul cel mai mare al unui țăran era să aibă pământ.
   Visul soldatului Dumitrașcu a fost zadarnic. Nu a apucat să-l vadă împlinit. Un glonț pornit spre pieptul țării, oprit în pieptul ostașului osicean, a curmat destinul unei vieți și a distrus viitorul unei familii.
   Într-adevăr, România a câștigat războiul. Militarilor veterani de război li s-a dat pământ în semn de recunoștință pentru credința și bărbăția dovedite pe câmpul de bătălie.