Sângele Iubirii

Capitolul II

   Trecuseră mai bine de șase luni de la terminarea războiului. Osicenii rămași în viață, puțini la număr, se întorseseră în satul lor de baștină. Valizi sau invalizi, eu avuseseră norocul să scape cu viață din focul celui mai sângeros război din lume, de până atunci. Multe familii primiseră telegrame, prin care erau anunțate că un fiu, un soț sau un tată căzuse la datorie, era dat dispărut sau se află în prizonierat.
   Ana, nevasta soldatului Dumitrașcu, aștepta cu inima cât un purice venirea întârziată a soțului, sau măcar o telegramă care să îi spună ce s-a întâmplat cu bărbatul ei. Însă nimic. Nu știa nimic despre soțul ei, care într-adevăr era un erou al neamului. Doar presimțiea asta, cu greutate pe inimă... În lipsa oricărei vești își menținea totuși speranța unei întoarceri. Nu dormea nopți întregi, doar aștepta și iar aștepta. Atât ea, cât și cei trei copii orfani. Cel mai mic dintre ei, Constantin, nici nu apucase să-și cunoască tatăl, deoarece se născuse la trei luni de la plecarea lui pe front.
   Copiii creșteau. Fata cea mare, Teodora, nu a vrut să meargă la școală, ci a rămas să-și ajute mama în gospodărie. Cei mici, Gheorghe și Constantin, se duceau la școală, iar când nu mergeau la școală, munceau pe pământurile bogătașilor satului. Greutățile erau multe, banii erau puțini. Se gândeau că dacă tatăl lor ar fi fost lângă ei, lucrurile ar fi stat altfel. Așteaptau și sperau... Adesea își îndreptau privirile spre capul ulicioarei... doar, doar îl vor zări venind.