La cinci ani după război, în mijlocul satului s-a dezvelit Monumentul Eroilor. Era o construcție impresionantă. Pe el, încadrate în patru plăci de marmură albă, stăteau scrise numele tuturor participanților la război. Monumentul era din piatră, cu un soclu mare format din două trepte, care semnificau sacrificiile românilor pe câmpul de luptă. În vârf sta triumfătoare o pajură din bronz, simbol al biruinței.
Mame îndurerate, soții rămase văduve, copii orfani sau veterani ai războiului plângeau și oftau lângă falnicul monument. Durerea era mare. Aproape că nici nu își dăduseră seama că slujba solemnă de pomenire a eroilor începuse. La un moment dat, se auzi glasul înălțător al bătrânului preot Andrei Popescu, care făcu ca durerea să se transforme pentru câteva clipe în tăcere și în înaltă trăire sufletească.
- Întâi pomenește, Preafinste, sufletele eroilor neamului nostru :
Sublocotenent Ștefănescu Aurel
Sergent Sulger Nicolae
Soldați Alexandru Anton
Antonie Smarandache...
Era pentru prima dată când se dădea citire listei eroilor. Eroilor cunoscuți. Însă Ana, care stătea cu sufletul gata să i se frângă de curiozitate în mulțimea de oameni, nu auzi numele soțului ei. Nu înțelegea ce se întâmplă.
- Nu se poate! își zise în gând. Ce s-a întâmplat cu el? Unde e? Se întreba nedumerită.
La finalul ceremoniei, după dezvelirea monumentului, în timp ce clopotele băteau iar tunurile împroșcau salve de cinstire, comandantul Regimentului 59 Infanterie Caracal, locotenent-colonelul Ioan Homoriceanu începuse să dea citire unei liste care conținea numele ostașilor mobilizați, unitățile din care aceștia făcuseră parte, dar și locul și data la care unii dintre ei muriseră. Din nou nimic. După citirea a două liste oficiale nu aflase nimic despre bărbatul ei. Neînțelegând, se apropie speriată de ofițer și îl întrebă înlăcrimată:
- Domnule, bărbatul meu a plecat la război și nu s-a mai întors. Nu știu nimic de el. Dacă aveți cunoștință, va rog, spuneți-mi!
- Cum îl chema pe bărbatul dumitale? întrebă colonelul.
- Ion... Ion Dumitrașcu. Din Regimentul 59 Infanterie. A plecat pe 20 august 1916.
- Eu, femeie, nu știu nimic de soțul dumitale. Cine știe? O fi scăpat cu viață și-o fi găsit liniștea în altă parte! spuse ironic și profund neinteresat de durerea femeii.
- Așa liniște să aveți dumneavoastră toată viața! răspunse Ana înfuriată. Păcat de ce aveți pe umeri!
Dezamăgită, cu sufletul copleșit de durere, femeia alergă spre casă, nedându-și seama că cei trei copii rămăseseră lângă monument. Ofițerul, care mai devreme o tratase cu indiferență și ironie, rămăsese ca o statuie, cu ochii larg deschiși, privind cum Ana alerga pe drumul pietruit. Regreta, dar era prea târziu.
CITEȘTI
Sângele Iubirii
Historical FictionNu este o poveste a curajului! Este o poveste de iubire! Povestea Sângelui Iubirii