Sângele Iubirii

Capitolul V

   Dis de dimineață, băiețelul, îmbrăcat în cămașă bărbătească lungă până la glezne, fără bete, cu pălărie de paie, strigă la poarta lui "moș" Alexandru. El era cel mai tăios la minte dintre cei trei copii. Semăna leit cu tatăl lui. Îi moștenise făptura, felul de a vorbi și obiceiurile. Era o amintire vie, pe care mama lui o iubea ca pe ochii din cap. Era fascinat de poveștile veteranilor de război, care își aminteau cu emoție clipele groaznice pe care le trăiseră.
   Ținând copilul pe picior pe prispa casei, bătrânul începu să povestească :
   - Ehei, flăcău! Ce om a fost tatăl tău! Strașnic luptător! Nu a avut noroc de un comandant priceput, că acum era acasă, o știu.
   - Eu nu îl știu. Eram încă nenăscut când l-au luat pe front.
   - Știu, dragul tatei! Mama ta era cu burta la gură când clopotele au început să bată, anunțând intrarea în război a țării.
   - L-au împușcat? Ce s-a întâmplat cu el? întrebă copilul, luându-l prin surprindere pe bărbat.
   - Nu știu! După luptele de pe Valea Jiului, ne-am despărțit. El a rămas la 59 Infanterie. Pe mine m-au transferat, nu știu de ce, la 80 Infanterie, cu Gheorghe al lui Stroe, care a și murit în bătălie.
   - Și unde v-au dus?
   - Pe noi ne-au trimis să luptăm la Mărăști, în Vrancea. Eu s-au dus o săptămână mai târziu să apere Mărășeștiul. Cruntă bătălie a mai fost acolo, puișor de prepeliță.
    Copilul nu mai spuse decât "Să trăiești,"moș" Alexandre" și fugi cât îl ținură picioarele la mamă, care tocmai terminase de pus masa. Când intră pe poartă, Codiță, cum îl alintau toți, strigă ca din gură de șarpe:
     - Mamăăă!
   Speriată, Ana ieși într-un suflet pe pripă :
     - Ce e, dragul mamei? Ce s-a întâmplat?
     - Tata a murit la Mărășești!
   Femeia amuți. Nu știa ce să îi răspundă copilului care era atât de bucuros.
     - Cum de ți s-a năzărit?
     - "Moș" Alexandru mi-a spus. Eu îl cred, mamă!
     - Intră să mănânci!
   Crezând că bărbatul ar putea să îi spună mai multe, Ana lăsă copiii la masă și plecă într-un suflet spre casa lui Alexandru. Ajunsă, femeia strigă la poarta veche din lemn de nuc:
    - Alexandre, ești acasă?
    - Da, Ană, poftește! Câinele e plecat în drumeție! spuse prietenos bărbatul.
  Acesta fusese bun prieten cu omul ei, o respecta și o compătimea. Deși era diferență de zece ani între ei, nu se supărase niciodată când femeia îl tutuia.
   - Eu cred că ai venit să mă întrebi despre Ion, spuse nerăbdător de discuție Alexandru.
   - Întocmai.
   - Ei bine, despre sfârșitul lui bănuiesc că te interesează.
  Fruntea Anei se încruntă și mâinile începură să îi tremure.
   - Sfârșitul? întrebă femeia.
   - Drept să îți spun, eu cred că a murit în bătălie la Mărășești.
   - Dacă știi ceva, spune, nu o mai ocoli.
   - Trecuseră vreo cinci zile de când începuse lupta. O companie germană a atacat fulgerător un batalion al Regimentului 59, din care făcea parte și bărbatul tău, prietenul meu. Au fost ciuruiți. Câțiva au mai scăpat.
    - De unde știi? zise îngrozită și cu lacrimi în ochi femeia.
    - Regimentul meu era la o distanță de cincizeci de kilometri. Noi apăram Mărăștiul. Comandantul nostru a refuzat să trimită ajutoare, iar ei au fost nimiciți.
   - Și se unde știi că omul meu a fost printre cei morți?
   - M-am întâlnit mai apoi cu un camarad de-al lui, la infirmerie. El nu știa nimic de el. Nu știa dacă scăpase. Eu cred că s-a târât undeva, rănit fiind și acolo a murit, nimeni neștiind de el.
   - O fi adevărat ce spui, dar îmi e groază să cred asta! Mai bine trăiesc cu speranța că într-o zi se întoarce.
   Femeia plecă plângând pe drum, necrezând vorbele fostului ostaș, care doar dintr-o bănuială îi spusese tot adevărul.
   Adevărul gol goluț.