Valsând la miezul nopții

Când pe cer dansau culori

        Îmi trag mai bine pătura subțire pe umeri și ies pe terasă, în răcoarea serii de iulie. Ploaia colorată de artificii brăzdează cerul, luminând și cel mai întunecat ungher al străduței pe care se află pensiunea. În fața porții, grupul nostru chiuie și face gălăgie, în ciuda orei târzii din noapte. Băieții toarnă șampanie în pahare, iar fetele se așează entuziasmate la poze, bucurându-se de clipele frumoase petrecute împreună. Peste drum, o bătrânică tremură și zâmbește trist privind spectacolul de lumini alături de pisica sa, iar la 2 case distanță, 3 copilași așezați pe prispă urmăresc fascinați fiecare mișcare de pe cer. Parcă întreaga lume prinde viață în aceste clipe, iar eu mă bucur de la distanță de fericirea celor din jur. O văd pe Beea cum intră în curte, îndreptându-se spre casă, dar se oprește când mă observă, și îmi face semn cu mâna.

        -Ale, nu vii? Haide și tu să facem câteva poze!

        -Mergi tu, eu nu mă simt prea bine. Vă aștept aici, stai liniștită.

        -Atunci spune-i măcar lui Șarpe să iasă, că îl caută băieții, spune ea, apoi se întoarce către grupul gălăgios.

        Într-o clipă mi se face pielea de găină, când realizez că el nu este la poartă cu ei. Probabil a rămas în sală, căci nu părea în apele sale ultima dată când l-am văzut, înainte să iasă toți din încăpere. Mă intorc spre intrarea în sală, așteptându-mă să îl găsesc așezat la vreo masă, dar rămân înmărmurită când îl văd în cel mai îndepărtat colț al terasei, lângă măsuța de sticlă, cu un pahar de vin în mână și uitându-se țintă la mine. Ia o gură din pahar, apoi îl așează pe masă și pășește spre mine. Într-o fracțiune de secundă, mă întorc înapoi cu fața spre stradă, încercând să îmi stăpânesc emoțiile și să îmi revin din șoc. Îl simt pe Claudiu cum vine lângă mine și se sprijină de balustradă, însă încerc să nu îl privesc, prefăcându-mă mai atrasă de jocul de culori de pe cer. Dar toată concentrarea mea se pierde în clipa în care îi aud vocea răgușită, iar încrederea în propriile picioare mi se clatină brusc, când simt cum mă înmoi toată.

        -De ce nu ești afară, cu ei? mă întreabă el, în timp ce își aprinde o țigară.

        -Aveam nevoie de puțină liniște. Îmi place să mă bucur singură de artificii, spun după o scurtă pauză.

        -Ahăm. Nu-ți prea convine să stai cu ei, cred.

        -Nu, vai, nu e vorba de asta. Îmi sunt dragi toți. Pur și simplu nu îmi găsesc locul acum, îi raspund cu tremur în glas.

        Nu mai spune nimic, doar privește cerul. Inevitabil, mă uit la el preț de o clipă, și mă pierd de tot în frumusețea chipului său luminat în zeci de nuanțe. Reflexiile artificiilor în ochii lui sunt probabil cele mai frumoase lucruri pe care le-am văzut vreodată. Se uită la cer precum un copilaș întemnițat în trupul unui om mare, iar pe chipul său se citește o tristețe de neînțeles. Oricât mi-aș dori să îmi pot lua privirea de la el, sufletul nu mă lasă să pierd o imagine atât de specială pe care probabil nu o voi mai întâlni niciodată în viață, dar felul în care luminile pictează pe chipul său cel mai frumos tablou îmi va rămâne veșnic întipărit în minte.

        -Ce muzică îti place? mă întreabă el pe neașteptate, fără să-și ia privirea de la cer.

        -M-ai mai întrebat asta de multe ori, Claudiu.

        -Știu că asculți cam orice, dar eu te întreb ce ai vrea să asculți acum. Ce melodie îți vine în cap?

        E clar că alcoolul își face felul, căci de fiecare dată când bea mă întreabă același lucru, dar reține fiecare răspuns.

        -Să nu râzi, îl avertizez eu, dar artificiile m-au dus mereu cu gândul la muzica lentă. Mă imaginez dansând vals de fiecare dată când cerul e așa.

        -Vals? îl văd cum zâmbește trist și devine brusc încordat, de parcă i-aș fi adresat vreo insultă.

        -Da, știu că e o prostie, dar tu m-ai întrebat iar eu ți-am răspuns.

        -La vals nu te pot ajuta. Nu știu cum se dansează, spune șoptit, de parcă ar fi o rușine și să pomenească așa ceva.

        -Te-aș putea învăța eu. E foarte ușor, te prinzi imediat de pași, spun eu cu speranță în voce.

        -Ehh... îl vad cum se uită stânjenit spre poartă, de parcă cineva de afară ar putea auzi ce vorbim noi.

        -Putem merge în sală dacă nu vrei să te vadă.

        -Și atunci ce rost mai are? Nu ți se văd artificiile din sală, își dă el ochii peste cap într-un mod dramatic, atât de specific zodiei noastre.

        -Contează să mă aleg cu dansul...

        Cu pași ezitanți, pleacă spre sală, iar la intrare se oprește întorcându-se spre mine.

        -Nu vii?

        Chicotesc precum un copil mic, și țopăi fericită până ajung lângă el, lăsând în urma mea pătura subțire. Schimb repede melodia cu piesa mea preferată de vals, pe care am învățat și eu la rândul meu să dansez. Îi explic pașii, apoi tremur extaziată când mâna sa poposește stângace pe talia mea, trăgându-mă mai aproape de el. Ne începem dansul, dar pasul urmat pare mai degrabă o joacă a sentimentelor și emoțiilor, iar ceea ce se vrea a fi pătrat de vals se transformă în romb, triunghi, cerc, și orice altceva. Dansul nostru este departe de a fi perfect, cu 2 protagoniști pierduți în priviri inocente și mișcări stângace, dar este cel mai frumos moment trăit de mine, și cea mai dulce alinare a tuturor suferințelor mele. Sufletul meu vibrează odată cu fiecare sincronizare a mișcărilor noastre, cu apropierea noastră înimaginabilă, de parcă inimile noastre s-ar îmbrățișa strâns după o mult așteptată regăsire. Parfumul său amestecat cu mirosul de tutun și alcool îi oferă un farmec aparte, pe care nu l-aș fi găsit atrăgător la nimeni altcineva, dar pe care îl las să mă învăluie cu totul în aceste clipe minunate. Poate nu se desfășoară totul așa cum am visat, căci rochia lungă și pantofii eleganți pe care speram să îi port au fost înlocuiți cu rochița subțire de vară și cu adidașii comfortabili dar lipsiți de farmec. Și, totuși, este mai frumos decât mi-aș fi imaginat vreodată, și mi-aș dori să opresc timpul aici și acum, să trăiec veșnic în brațele sale.

        Dar basmul meu își găsește sfârșitul când o văd pe Beea în colțul camerei, cu telefonul în mână, îndreptat spre noi, și realizez că ceilalți trebuie să apară în orice clipă. Mă desprind din strânsoarea sa, și, cu inima făcută ghem opresc melodia, schimbând-o cu hora care răsuna pe fundal cu câteva clipe înainte. Imediat aud râseste și strigăte de la intrare și realizez că am avut dreptate și ne-am oprit exact la timp. Claudiu se așează repede la masă, iar eu fug pe terasă să îmi recuperez pătura. Sala se umple numaidecât, iar eu rămân la locul meu, sprijinită de balustrada din lemn, cu pătura în brațe. În colțul terasei, pe măsuța de sticlă, observ paharul de vin uitat de Claudiu, și realizez că aceea este dovada că ceea ce am trăit nu a fost doar o dulce închipuire a imaginației mele. Ușa terasei se deschide din nou, și o văd pe Beea venind în fugă spre mine, cu un zâmbet imens pe față.

        -Cum, Ale, cum s-a întâmplat? Spune-mi tot!

        Dar emoțiile mă acaparează de fiecare dată când pielea mea își amintește atingerea mâinilor noastre și răsuflarea sa caldă pe obrazul meu, iar chicoteli entuziasmate îmi invadează trupul încă pierdut în moment.

        -Am dansat... e tot ce reușesc să spun înainte ca lacrimile de fericire să se întreacă în colțurile ochilor mei, iar Beea mă strânge fericită în brațe, asigurându-mă că am fost minunați și că a reușit să filmeze momentul.

•••

      Despre o alinare temporară a sufletului meu. Mulțumesc pentru fiecare zi de iarnă în care mi-ai adus zâmbetul pe buze, cum numai tu ai știut, Șarpe! Sper să porți mereu zâmbetul acela frumos pe chip, glumele specifice ție în buzunare și pofta de viață în suflet. Lumea e frumoasă dacă știi în ce nuanțe să o pictezi, iar tu ai o paletă largă de culori din care poți alege. Te îmbrățișez cu drag, de aici, de la "Agigea"...