Căzut din cer

Prolog

„Trebuie să fug, să găsesc un loc sigur în care să mă ascund, înainte să vină ei... Dar, unde? În această cameră nu există nimic solid, decât o bibliotecă şi...un birou! Perfect!” îşi zise băieţelul.

            Nu după mult timp, uşa camerei s-a deschis, intrând patru bărbaţi, îmbrăcaţi din cap până în picioare în tunici, purtând deasupra capetelor coroane. Fiecare dintre acestea părea a fi sculptată în aur masiv, ornate cu lapislazuli, având încrustate în mijloc câte un simbol diferit – o cupă, o monedă, o sabie şsi un baston. Unul dintre aceştia s-a aşezat pe scaunul de lângă fereastră, vorbind:

            -Nu ştiu ce vom face... În istorie nu s-a consemnat niciodată o ameninţare de felul acesta!, zise bărbatul ce purta coroana cu sabie.

            -Avem nevoie de o soluţie!Urgent!, afirmă cel care purta cupa.

            -Eu ştiu... Toată puterea pe care o avem va trebui dată unei singure persoane! Dar cui?, se întrebă cel care purta bastonul.

            -Ţi-ai pierdut minţile?! Cui vrei să dai toată puterea? Monopolul va fi dat peste cap, iar lumea întreagă va intra în haos!, ţipă bărbatul a cărui coroană întruchipa sabia.

            Cel din urmă, purtând moneda se uita în gol, cântărind cu atenţie afirmaţiile companionilor săi. Era o decizie cu adevărat năucitoare, ce putea schimba trecutul, prezentul şi viitorul...când, observă un mic petec de întuneric deasupra covorului; nu erau singuri.

            -Opriţi-vă puţin, vă rog!, vorbi acesta cu o voce imperioasă. Am eu soluţia!, zise acesta din nou.

            Băieţelul stătea de mai bine de un ceas culcat la podea ,sub birou. Nu se mai auzea nimic în încăpere, decât ticăitul ceasului de pe perete. Micuţul hotărî că venise timpul să plece din ascuzătoare. Nu era vreme de pierdut, acum că cei patru bărbaţi ieţiseră din încăpere. Acesta se ridică cu uşurinţă, aruncând o privire de jur împrejur, sperând să găsească uşa. Lumina camerei fusese oprită, totul finnd scăldat în întuneric.

            „Când am venit, uşa era în faţa biroului. Trebuie să încerc...” gândi băieţelul. Acesta porni încet spre capătul opus al camerei, reuşind să distingă conturul uşii. Apucă mânerul rotund, deasupra căruia era gravat un romb şi deschise uşa.

            Băieţelul rămăsese fără grai. Dincolo de uşă nu mai erau holul, covorul roşu şi tablourile, ci o cu totul altă încăpere ce părea fără sfârşit. Pereţii erau zugrăviţi în culoarea aurului pal şi decoraţi cu petale de trandafir ţesute în zidăria acestora. De tavan atârnau leneş mii şi mii de candelabre de cristal, care au început a se legăna într-o parte şi în alta. „Nu poate fi vântul; ceva s-a întâmplat”, gândi băiatul.

            Deodată, camera fu inundată de o negură deasă, iar micuţul putând auzi o voce uşoară, de femeie. Vocea nu se auzea în cameră, obsevă el, ci în mintea sa:”David...David...David...”. Băieţelul era terifiat. Fusese descoperit şi avea cu siguranţă să îşi piardă capul, touşi, îi răspunse vocii, dorind să nu pară a fi un copil slab de înger, cum îl credeau colegii săi de la şcoală „Sărutmâna. Mă scuzaţi dacă v-am deranjat. Afost o greşeală să intru aici; ştiu că nu am pic de maniere, dar... ”.

            Vocea continuă:”Ştii unde te afli?”.

            Băiţelul răspunse, în gând „Nu, nu ştiu. Nu-mi pot explica de ce mă aflu aici”.

            Un râs surd se distinse în mintea băiatului, urmat de voce „Vorbeşti destul de manierat, de curat faţă de alţi copii de vârsta ta...”.

            „Îmi place mult să citesc, doamnă.” , replică băiatul.

            „La vârsta ta?!”, zise uimită vocea.

            „Da, doamnă. La vârsta de şapte ani.” David ştia foarte bine că nu mulţi copii puteau citi sau înţelege cărţile de la acea vârstă. El a putu învăţa alfabetul de la prima încercare a tatălui său de a i-l explica, iar când a dorit să citească „Cei trei muşchetari” a reuşit să pătrundă şi să interpreteze întreg firul narativ.

            „Am o misiune pentru tine, David. Dacă vei dori să ieşi din acest loc, va trebui să îţi alegi drumul. Unul dintre cele cinci culoare, aflate în faţa ta, este cheia spre libertate. Fii atent şi vei putea, lumina spre casa ta afla!”, tună vocea.

            „Stai! Stai! Nu pleca! Nu mă lăsa singur ”, încercă David să o recheme. Dar aceasta dipăruse complet.

            Băieţelul se uită lung la cele cinci culoare. Pe care trebuia oare să îl aleagă? Isteţ din fire, se gândi „Eu am cinci degete la o mână, dar m-aş putea lipsi de toate, mai puţin de arătător.” David a ales culoarul al doilea. Deodată vocea a răsunat în întreaga încăpere „Micuţule, eşti sigur pe tine? Ai ales corect?”.

            O urmă uşoară de stânjeneală traversă chipul lui David, dar se adună şi zise hotărât „Da, sunt sigur.”. Merse încet de-a lungul culoarului. Observă palorea zidurilor şi pânzele de păianjen ce păreau că domină asupra tuturor. Podeaua era din lemn, ornată de pătrăţele roşii şi negre. David văzu o mică lumină apărând la capătul opus şi porni uşor spre ea. Acesta se gândi încă o dată, fusese oare o alegere înţeleaptă? Părinţii săi, dacă i-ar fi fost alături, sigur ar fi zis „Scumpule, zarul a fost deja aruncat”.

            Ajunse în sfârşit la capătul drumului. Îşi adună tot curajul ce îi rămase şi sări prin lumină. David cădea şi iar cădea, aşteptându-şi moartea. Auzi încă o dată vocea „Tu eşti alesul! Ai reuşit!”, dar nu putu să înţeleagă restul cuvintelor, deoarece visul luă sfârşit.

            David deschise ochii şi observă că era tot în camera sa, în patul său etajat, alături de jucăriile preferate – micuţul Jerry, şoricelul, şi Tom, motanul cel gri. Coborî din pat, deschise uşa camerei şi merse spre cea a părinţilor săi. Uşor, intră şi se îndreptă spre pat, unde o găsi pe mama sa citind. Aceasta – având faţa de forma unei inimi, încadrată de o parte şi de alta de nişte bucle arămii şi un corp subţire ce-i trăda fragilitatea – îşi ridică ochii din paginile volumului şi îl întrebă cu vocea sa cristalină:

            -S-a întâmplat ceva, David? Te simţi bine?

            -Mamă, am avut un coşmar şi..., dar nu mai reuşi să continue propoziţia deoarece mama sa era deja lângă el, ţinându-l strâns la piept.

            -Puişorul meu... Oricând ai nevoie de mine să ştii că îţi voi fi mereu alături! Nu uita acest lucru!, zise ea încet. Povesteşte-mi. Despre ce era visul tău?

            David îi realată mamei sale cu lux de amănunte visul său. Nu după mult timp a început să îl usture cu putere braţul drept, iar când s-a uitat mai bine, a văzut. Pe degetul arătător erau gravate, de jur împrejur, sub forma unui inel însemnele cupei, monezii, bastonului şi sabiei. Acestea îi fuseseră impregnate în carne, degetul fiindui acum plin de sânge. Cu teamă, băieţelul o întrebă pe mama sa:

            -A fost doar un vis, nu-i aşa mami?

            -Nici pe departe, răspunse aceasta, începând să plângă cu năduf.

            -Mamă, nu trebuie să plângi. Durerea va dispărea, încercă micuţul să o calmeze.

            -Da, scumpul meu, dar semnele acelea niciodată.