Fantoma care iubea oamenii

„Trăiește!"

         Era Amelia.
          Credeam că s-a desfășurat schimbul, dar apoi m-am întrebat de ce nu are glasul lui Roger, din moment ce e în corpul lui.
         Nu reușeam să disting nimic fără lumânări.
          - Nu a mers, Amy...
          Am aprins o lanternă și am recitit fragmentul din carte. O frază era scrisă cu sânge și părea foarte importantă, dar eu nu mă concentrasem asupra ei.
         -„Numai și numai dacă acel om își dorește cu adevărat să moară, fiecare celulă din corpul lui gândește la fel și nu are nici măcar un strop de speranță, are efect ritualul.”
           Se pare că Roger nu-și dorea cu adevărat acest lucru, în ciuda greutăților pe care le întâmpinase.
          Amelia s-a apropiat de mine și m-a privit trist, spunându-mi:
        - Nimeni nu vrea cu adevărat să moară. Până la final, toți avem măcar o fărâmă de speranță. Am vrut să-ți spun, dar erai atât de sigură pe tine încât știam că nu aveam cum să te conving. Mulțumesc că ai încercat să mă salvezi, dar nu mai e nimic de făcut. Pe când el mai are o șansă, așa că te rog să-l ajuți!
           S-a evaporat, lăsând în urmă sclipici alb ce s-a prelins pe podea. Nu am mai văzut-o de atunci.
           M-am așezat lângă Roger care căzuse pe podea și plângea. Se pare că o văzuse pe mama sa ca printr-un vis. Cascade de lacrimi mi-au inundat obrajii și i-am șoptit printre sughițuri:„Trăiește!”