Colivia îngerului mort

1. Dulce cădere

     Curtea Umbrelor era plină de cadavre.

    Era, de asemenea, plină de minuni, cum ar fi băiatul-spion ce privea în tăcere, fanaticii cu micul lor secret divin și regina sublimă și mereu schimbătoare de după gratii. Și cea mai mare minune dintre toate: copila din argint și cenușă, miezul acestei frumuseți de haos. Probabil o cunoști. Sau, cel puțin, crezi că o faci.

    Mulți au crezut că o fac. Supușii ei, acum jupuiți de piele sau dezmembrați, înălțați pe ziduri și balcoane, crezuseră la un moment dat că o cunosc pe Arsace Argenthaal. A fost probabil una dintre ultimele lor credințe înainte să moară.

    Se ridicaseră în numele fratelui ei. Desigur, ar fi trebuit să-și imagineze că, chiar și după atâta timp, Aidan încă mai avea prieteni la Curte. Vechi susținători, care mereu crezuseră mai mult în dreptul lui la tron, gata să sară de partea rebelilor. Lași, încercând să fugă de războiul care nu avea să ierte și nu avea să uite. Trădători de patrie, care își aleseseră de unii singuri moartea.

    Și muriseră. Vaiet și zumzet și sânge, în cascade, în aripi, umplând Curtea Umbrelor. Muriseră cu numele lui Aidan Argenthaal pe buze, ca un stindard al libertății lor falsificate. De departe, țipetele lor au sunat ca râsete.

    Iar acum, Arsace invitase afară toți curtenii, să vadă ce rămăsese. Majoritatea stătuseră ascunși în odăi și abia priviseră de dincolo de ferestre. Auziseră, desigur, urletele celor torturați, zi și noapte. Auziseră rugăciunile și insultele și blestemele și cântecele. Sângele stropise dalele de marmură albă, măruntaie mânjiseră ferestrele și balcoanele. Înaltul Monarh era o arătare renăscută în roșu, cu straiele lungi și trupul subțire întinat de sângele trădătorilor.

    — Loialii mei supuși, să știți că v-am dus dorul zilele astea, vorbi ea, în fața mulțimii. Se afla pe o platformă de lemn, și în spatele ei era o buturugă, și agățate de ziduri erau trupuri ce fuseseră complet dezbrăcate de piele. Doar mușchi ciupit de molii și ciori, os înroșit sau frânt și bălți, ochiuri sclipitoare de stacojiu. Zâmbi către rămășițe. Îi plăcuse omul acela. Rezistase până când ajunsese la față.

    Se distrase. Râsese isteric în timp ce Garda Regală îi sfâșia poporul, în timp ce ea însăși făcea lucruri mult mai oribile. Curtenii auziseră. Plânseseră, râseseră și ei până nu mai știuseră ce să facă. Copiii adormiseră și se treziseră ascultând corul de țipete.

    — V-am chemat aici pe toți ca să vă spun că mi-a fost dor de voi, grăi Arsace, ca și cum ar fi făcut o confesiune.

    Întâlni groază, confuzie, încrâncenare în privirile lor. Niciunul nu părea să înțeleagă ce se întâmpla sau ce voia să spună conducătoarea.

    — Nu înțeleg de ce nu ați ieșit, de ce nu v-ați jucat cu mine, continuă ea, cu buzele răsfrânte într-un oftat micuț. Dar probabil că am fost prea rea pentru voi.

     Frica brută se înălța în valuri. Arsace o simțea. Îi zâmbea în față.

    — Nu aveți de ce să vă fie teamă. Până la urmă, voi sunteți supușii meu loiali, nu-i așa? Ați văzut ce se întâmplă cu cei care nu sunt.

    Ochii ei argintii rotitori au surprins o fetiță țâșnind din mulțime și aruncându-se asupra unuia dintre cadavrele cu brațele sfâșiate. Bărbatul fusese crucificat după ce Arsace se plictisise de el, și mâinile secerate îi fuseseră agățate de gât cu sfori groase, înnegrite.

    — Oh, da, dragii mei, a trebuit să fie pedepsiți, clătină ea din cap, cu privirea fixată asupra copilei cutremurate de plâns. Și nu s-a terminat. Astăzi e ultima zi a execuțiilor, și nimic nu mă îndurerează mai mult decât să anunț că propriii mei gardieni trebuie să plătească.