Leon Santana și Sofia Rossi sunt două suflete chinuite, care, încă de la prima privire, făuresc un legământ profund între inimile lor.
Pentru fiecare dintre ei nu este ușor să externeze cu cuvinte ceea ce inima strigă, dar privirile lor pove...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
,,Să plângi moartea unei persoane dragi este uman, așa ne este firea, dar să crezi că ai fi putut schimba cursul vieții este cea mai mare greșeală; pentru că nimeni nu poate împiedica ceea ce însăși destinul a plănuit."
Era aproape ora cinci după amiază când Leon Santana se întorcea la casa unde locuia cu părinții și sora lui mai mică. Fusese toate ziua în explorare de împrejurimi cu prietenii, iar acum devenise nerăbdător să își revadă familia, căci erau foarte uniți, iar respectul față de celălalt domnea cu desăvârșire.
Tatăl său era un renumit agent imobiliar, iar soția acestuia, un avocat de succes. Despre mezina familiei, în vârstă de zece ani, se vorbea tot timpul ca fiind un elev model, iar în afara școlii pe care o frecventa, cel mai dulce copil posibil. Nu ieșea niciodată din cuvântul părinților.
Spre deosebire de surioara lui, Leon era o fire rebelă. Era cu mult mai mare decât Maria, dar vârsta nu îl maturizase absolut deloc. La cei douăzeci și opt de ani ai săi era un bărbat nedisciplinat, drăguț și flegmatic, rebel și arogant, fără să se gândească serios la ce va face cu adevărat în viață; nu asculta și nu lua în considerare sfaturile părinților, ducând ca atare lipsa unui loc de muncă.
Un pasionat de drumeții, tânărul își petrecea zilele libere în descoperirea de locuri magice. Nopțile și le pierdea în cluburi sau la vreo petrecere dată de către unul dintre prietenii săi, în compania de decolteuri generoase și a multor pahare cu tărie.
Apropiindu-se de locuință, simțea cum picioarele i se înmuiau. Nu reușea să deslușească câte mașini erau parcate la întâmplare în curtea casei sale, chiar și pe gazonul lor. Cert era că acest lucru nu era un semn bun.
Simțurile îi fuseseră anihilate de senzația răvășitoare care îi încerca trupul. Nu percepea decât o sufocare apăsătoare ce-i strângea gâtlejul, iar o grămasă profundă îi străbătuse chipul.
Rămase uluit, încercând să dezlege misterul cu iz prevestitor de pericol care plutea sub infinitul albastru senin. Eliberase aerul pe care îl reținuse din clipa în care ajunsese și înainta cu pași mici către casă. Era debusolat, iar mintea sa nu înceta să țese scenarii îngrozitoare.
Inima i se zbătea atât de tare, încât avea impresia că o să-i spargă pieptul. Abia putea respira; i se părea că aerul îi fusese limitat. Făcu un tentativ să respire adânc și regulat, dar parcă era în zadar. Încerca să înghită, căci simțea cum gâtul uscat îl furnica, provocându-i o tuse isterică.
Oprise motorul mașinii și coborâse cu tot corpul încordat, precipitându-se pe potecă cu intenția să intre în casă, când fu întâmpinat de un polițist înaintat în etate.
— Nu ai voie să intri, tinere, îi spuse acesta hotărât, postându-se în fața lui și aruncându-i o privire distantă.
— Dar eu locuiesc aici, ripostase ofuscat și își încruntase afectat fruntea.
