Povești de viață

Prolog

100 zile până la explozie...

Duminică, 16 septembrie 2018. O zi ca oricare alta, ar spune oricare alta persoană, însă nu și eu, deoarece mâine este un eveniment special, unul în care Viața și Moartea se vor întâlni și vor sta față în față, dânduși mâna reciproc, realizând un extraordinar joc al cosmosului în care ceva va pieri în propria cenușă iar altceva va renastere în acel loc. Mâine era ziua în care începea din nou liceul.
Întregi gânduri îmi zburdau prin cap asemănător unor maimuțe care săreau din creangă în creangă, printr-o junglă vastă și periculoasă, ținându-se doar de niște liane subțiri care atârnau din înaltul cerului. Printre zecile de gânduri care îmi invadau capul erau următoarele: cu cine voi sta anul acesta în bancă, întrucât fostul meu coleg, Mircea a plecat cu familia sa, departe în munții nordului, pentru a avea grijă de oile, caprele și vacile pe care părinții lui le moșteniseră din generație în generație; cine va fi oare noua profesoară de chimie, întrucât cea veche, doamna Jenica , o minunăție de femeie, dar care mirosea puțin mai mult a pisică, se pensionase la sfârșitul anului trecut;
Dar, dintre toate aceste întrebări, momentan fără un răspuns concret, una singură mă măcina: Voi reuși oare, eu, un umil muritor, să devin prințul pe calul alb și cu o lance în mână, pe care Lenuța îl dorește? Lenuța era o fată deșteaptă, mereu cu cele mai mari note la școală, venită dintr-un sat din apropierea orașului, să studieze la liceu, la profilul științe ale naturii, din dorința de a deveni o mare doctoriță într-o zi. Toată vara am încercat din răsputeri să o contactez și să port o discuție filozofică cu ea, arătându-mi idealurile înalte, dar singurele răspunsuri pe care le primeam la întrebările și apropourile mele de a ieși la o întâlnire erau: "Aham", "Bine","Ok". Și tocmai când am văzut în colțul din stânga jos al Messenger-ului că Lenuța scrie mai mult, inima a început să-mi bată mai tare și fluturi au început să îmi inunde stomacul. Am început să citesc. Fluctuam între două extreme. Eram în culmea fericirii pentru că Lenuța și-a luat din timpul ei să îmi scrie un mesaj așa de lung, dar în același timp eram dezamăgit, deoarece ea nu mai putea să vorbească cu mine. "Scuze, nu mai pot să vorbesc. Am treabă. Mama are nevoie de mine", era mesajul ei. Lenuța nu avea ochi pentru mine.
Cercetări peste cercetări făcute în aceasta vara, împreună cu prietenii mei Sofrone și Maria, tovarășii mei din clasă, cu care sunt de nedespărțit. Împreună, noi trei am căutat în lista de prieteni a Lenuței, dorind să vedem dacă există un băiat pe care aceasta îl place. Am fost chiar și în satul ei natal într-o zi, dar am plecat repede înapoi cu microbuzul întrucât Sofrone a supărat niște pui de capre iar părinții lor împreună cu țăranii care aveau grijă de ele au început să ne alerge. Ah, ce zile! Atât de aproape de iubirea mea cea mare, care nici nu știe că exist.
Toate aceste intenții și încercări ale mele de a lega o conexiune stabilă cu o zână de pe altă lume, întrucât mâine începe din nou liceul. Aceasta ar fi fost șansa mea de a mă apropia de ea, întrucât și ea rămăsese fără colegă de bancă și aș fi putut să mă mut cu ea. Dar destinul avea alte planuri în cămară pentru noi. Cu două săptămâni înainte de începerea școlii, Lenuța pusese o poza pe instastory mai mult decât năucitoare ținând în mână un document. Se transferase! Partea bunâ era că doar în altă clasă din acest liceu, tot de științe ale naturii, clasa 11F, deseori numită "Clasa copiilor populari", care avea profesori mult mai buni decât ai noștri pentru profilul pe care Lenuța voia să il urmeze la facultate.
Ce tragedie! Atât de aproape dar atât de departe în același timp de persoana care îmi făcea ochii să scânteieze. Știu ce vă gândiți: încă un biet băiat, respins de fata visurilor lui. Dar anul acesta voi face eu ca toate lucrurile să fie diferite. O voi cuceri pe frumoasa madmuazel și voi face ca jocul infinit al Vieții și al Morții să fie în favoarea mea.
Stăteam cu ochii ațintiti pe tavan în timp ce ceasul digital de lângă patul meu, lumina într-o lumină roșie ora 11:03. Era ora de culcare. Mi-am setat alerma de la telefon, am oprit sonorul acestuia după care m-am dus până la fereastră să întredeschid geamul întrucât era foarte cald în această perioadă și m-am întors în pat.
În adâncul sufletului meu știam că anul acesta școlar va fi unul foarte special pentru toată lumea și că multe lucruri se vor întâmpla. Nu știam exact ce si cum va fi, dar intuiția îmi spunea că voi avea un rol foarte important de jucat și că toate lucrurile se vor schimba. "Ce o să fie, o să fie!", mi-am zis în gând plin de încredere.
Cu un ultim gând ațintit asupra Lenuței, am închis ochii și m-am cufundat într-un somn profund, din care nu m-am mai trezit până în următoarea dimineață.