Povești de viață

Începutul

99 zile până la explozie...

Alarma telefonului mă trezi în acea dimineață la ora 7:45. Am deschis ochii și am oprit-o pe aceasta după care m-am dat jos din pat, mersesem până aproape de fereastră și trasem draperiile. Un soare orbitor inundă camera în care mă aflam. Prima zi de liceu începu cu bine.
Mă simțeam extraordinar și nu știam de ce. Am presupus că asta era pentru că mă visasem toată la întâlnire, într-un cadru romantic, într-un pub din Paris, mâncând croissant împreună cu Lenuța. Ahhhh, Lenuța! Ce fată! Sau oare mă simțeam bine datorită faptului că a trecut efectul celor cinci burrito extra picanți pe care i-am mâncat în după amiaza precedentă într-un restaurant spaniol împreună cu Sofrone, care venise împreună cu familia din Elveția, și nu mă mai durea burta.
Mi-am făcut rutina de dimineață, mi-am călcat cămașa albă de la Calvin Klein cu care aveam să mă duc azi la școală iar apoi mi-am ales cea mai bună pereche de adidași iar înainte să plec spre stația de autobuz am auzit-o pe mama:
-Matei, nu uita să îți iei cheile cu tine. Ultima dată ai rămas ore bune afară și nu ai mai putut intra. Ne-ai sunat că arde casa!, spuse ea țipând din camera ei pregătindu-se să plece la servici. Ea nu înțelegea că pentru un tânăr artist cum sunt eu, aceste momente de aparentă nebunie erau esențiale.
Când am ajuns acolo era ora 9:35 iar eu se presupunea să fiu la liceu la ora 10. "Aș putea să pierd câteva autobuze sau să merg pe jos foarte încet", m-am gândit eu, deoarece liceul nu era foarte departe de mine, ci doar la vreo cincisprezece minute de mers pe jos. Apoi, din senin, văzând autobuzul venind, am avut o revelație. Cum puteam eu să o cuceresc pe Lenuța, as la învățătură, cu cele mai mari note și punctuală mereu dacă mă comportam în acest fel? Am stat și am meditat cele 17 secunde de când am văzut autobuzul trecând de colțul străzii și îndreptându-se spre mine și mi-am zis cu voce tare: "Lenuța va fi a mea!" În timp ce urcam treptele autobuzului iar tanti Steluța, bătrână de vizavi ce stăătea la două case distanță iși făcea cruce și rosti niște cuvinte ce nu le puteam înțelege dar sunau foarte dezaprobator.
Am urcat în autobuzul plin aproximativ un sfert de elevi de liceu și m-am pus într-un loc liber din stânga. Înainte ca acesta să plece am putut-o auzi pe Steluța de afară: "Tinerii din ziua de azi! Pe vremea mea, când eram fată tânără, eu împreună cu celelalte fete eram cucerite de băieții care trăgeau cu pușca, pescuiau și mergeau la vânat. Azi nimeni nu mai știe cum e să tragi cu o armă! Nici bărbații nu mai sunt ce au fost odata! Pe vremea mea, soțul meu(...)". Nu am mai auzit deoarece autobuzul a plecat din stație.
Am ajuns relativ repede cu autobuzul în fața Colegiului Național "Dumitru Leonidas", cel mai bun liceu din oraș, asta după spusele profesorilor noștrii. În fiecare an, la examenul de Bacalaureat sau de Evaluarea Națională, eram mereu pe locul 2 în oraș, fiind întrecuți doar cu câteva sutimi de cei de la colegiul al cărui nume nu se pronunță și se credeau cei mai buni. În fiecare an, profesorii aveau mari speranțe că vom ajunge și noi pe locul 1 după vreo peste zece ani de zile. Dar, din păcate, se găsea mereu cineva care să facă câte o gafă la examen și să zică că 3x3 fac 6. Anul școlar trecut ne-au bătut cu doar cinci sutimi, având medie generală de 9, 35.
Am coborât din autobuz și m-am îndreptat către curtea liceului unde toată lumea era strânsă dar nu vedeam pe nimeni cunoscut. Am intrat, mi-am făcut loc prin mulțime iar apoi am început să văd niște fețe familiare.
Prima persoană pe care am văzut-o era Paula, colega mea de clasă. Paula era o fată înaltă de un metru si șaptezeci și ceva de centimetrii care stătea mereu cu cele mai bune prietene ale sale, Oana și Cristina, din clasa 11A, de la profilul mate-info. La prima impresie puteai spune că ea este o fată de treabă, dar inspectând mai amănunțit îți dădeai seama că realitatea era cu totul alta. Gura Paulei vorbea de foarte multe ori fără ea, asemenea unei mori hodorogite, spunând la ore cele mai mari aberații din toate pe care le-am auzit până acum și bârfind pe toată lumea. Adăugând la toate acestea un gât prea lung pentru corpul ei și niște ochi care uneori parcă ieșeau din orbite, Paula nu era persoana cu care voiai să stai. Avea și părțile ei bune, de asemenea, acelea că se pricepea foarte bine la matematică și dacă voiai să o întrebi ceva despre cineva sau ceva din liceu știa totul.
După aceea, uitându-mă în stânga unde se afla terenul de fotbal am văzut-o pe Mirabela, numită de asemenea "fata cu cele mai frumoase unghii din tot liceul". Unghiile Mirabelei erau lungi, de vreo 4-5cm având în vedere că le-a mai lăsat peste vară să crească încă un cm și erau date mereu în fiecare zi cu o ojă cu o diferită culoare, uneori și o combinație de culori. Mirabela era o personă la locul ei, care ajuta majoritatea persoanelor care îi cereau ajutorul iar pe ici pe colo mai făcea și o glumă când vorbeai cu ea. Cu toate acestea, avea o singură slăbiciune, aceea că nu suporta să te iei de unghiile ei. În acele momente pe care nu vreau să mi le amintesc când am fost lângă ea și cineva a făcut asta, parcă se transforma înte-o felină cu gheare care voia să zgârie tot ce apuca. Era de parcă începuse un război.
Mergând mai în față i-am zărit pe Sofrone și Maria, tovarășii mei de cataramă. Sofrone era prietenul meu cel mai bun, iar de când m-am cunoscut în clasa a 9-a cu el și cu Maria am fost de nedespărțiti. El stătea cu Maria în bancă dar de când a plecat Mircea a zis că se mută cu mine iar Maria o să se mute cu o prietenă de a ei.
Maria era prietena noastră, pasionată de fotografie și în general de arte vizuale, ea participa mereu la diferite concursuri de fotografie din orașul nostru dar și la cele naționale la care a câștigat și premii. Spera ca după terminarea liceului să plece la o facultate în străinătatea.
M-am dus spre locuk unde erau eu, lângă caisul din spatele liceului dar pe drum am trecut pe langă Lenuța care se părea că era cu prietenii ei de la clasa clasa copiilor populari. M-am oprit și m-am dus spre ea. Lenuța stătea cu spatele și nu mă vedea. Am stat acolo câteva secunde și nu știam ce să îi zic. Apoi ea s-a întors dorind să plece și văzându-ma mi-a spus:
-Oh! Bună, Matei. Ce faci?
Eram foarte emoționat. Nu știam ce să fac și ce să zic.
-Ah, Matei?, mă întrebă ea. Am zis să fiu natural și să spun ce îmi vine în minte. Cum puteam oare continua conversația? Știu! Lenuța stă la țară! Poate o să vrea să vorbească despre asta.
-Matei, ești în regulă?, mă întrebă ea în timp ce Sofrone începu să mă strige din spate. Am deschis gura și i-am spus
-Nu îi treaba măgarului de unde bea oaia apă! Ups, bine pa.
M-am întors și am fugit.
-Cum a fost?, mă întrebase Sofrone. Ce ai vorbit cu ea?
Am tăcut întrucât, fiindu-mi rușine de ceea ce am spus fiind cuprins de emoții, iar chiar în acel momenent directoarea a început să vorbească la microfon. Salvatoarea mea! În următoarea jumătate de oră ne-a făcut introducerea noului an școlar, ne-a zis să învătăm și să ne dăm interesul întrucât la finalul anului școlar să ajungem cel mai bun liceu din oraș iar apoi ne-a trimis pe fiecare la clasele noastre. Clasa noastră era la etajul unu și eram foarte dezamăgit când am văzut-o pe Lenuța că a urcat cu noii ei colegi la etajul doi.
Când am intrat m-am pus cu Sofrone în a doua bancă de lângă geam și am început să o ascultăm pe diriginta de desen vorbind. Ea era o femeie înaltă, cu părul negru, având o rochie verde cu dungi aproape mulată până la picioare. Pe nas purta o pereche de ochelari de un verde deschis care îi puneau în evidență ochii, deși mulți spuneau că semănau cu iarba pe care o pasc caprele pe câmp.
-Bună, dragii mei! Ce mult v-ați schimbat vara asta!, a spus ea după care a mai socializat puțin cu noi, ne-a dat orarul pentru acest an, iar apoi după toate acestea a spus cu o urmă de mândrie în suflet:
-Dragii mei, sunteți cea mai bună generație și clasă pe care am avut-o de mult timp! Chiar îmi pare rău că Lenuța a decis să se transfere la cealaltă clasă, deoarece era o fată foarte bună. Chiar dacă de anul acesta nu mai am ore cu voi încă o să rămân diriginta voastră și vă rog frumos să vă dați interesul și să învățați ca să îi batel la anul pe fraierii ăia de la "Tudor Mincescu". La auzul acestor ultime cuvinte prin clasă au început să se audă multe suspine și multe fete și-au pus mâna la gură surprinse.
-Doamna, știți că nu avem voie să pronunțăm numele acela! Cum ați putut?!, a spus Paula revoltată. Așa ceva!
-Mă scuzați, dragii mei! A fost un moment de slăbiciune. Nu o să se mai repete.
Norii negri au început să se adune pe cer treptat, astfel încât din ce în ce mai puțină lumină intra pe geamul clasei.
-Ah, și încă ceva, dragii mei, a spus diriginta înainte să ne dea drumul. Doamna Voicu, noua voastră profesoară de chimie o să aibă prima oră cu voi joi. O să vă cunoașteți cu ea atunci. Este o... femeie interesantă. Numai bine până la următoarea oră de dirigenție! Vă pup.
Am ieșit afară din clasă tocmai când a început să plouă afară. Trecând de scări, am zărit-o pe Lenuța care mici nu a vrut să se uite la mine. La parter, pe hol, directorul adjunct se certa cu profesoara de franceză. Nu am înțeles mare lucru din ce spuneau aceștia deoarece madam Beautons vorbea jumătatea în franceză ("C'est impossible", este tot ceea ce am putut descifra), iar directorul vorbea foarte încet cu aceasta așa că m-am îndreptat spre ieșire.
-Scuze, Matei, dar nu putem să te ducem cu mașina!, spuse Sofrone care avea locurile din spate acoperite cu saci de haine pe care îi ducea la reciclat.
-Nu-i nimic, i-am zis eu cu jumătate de gură în timp ce ieșeam afară în ploaie fără umbrelă. "Aceasta este noaptea neagră a sufletului", mi-am zis eu în timp ce mergeam prin ploaia torențială spre stația de autobuz.