No way, my friend

Vecin nou

Mihai point of view

Aşteptam în sala de sport ca directorul să facă odată acel anunț, dar în acelaşi timp, ochii mei căutau altceva, mai bine zis pe altcineva. La un moment dat, uşa sălii s-a deschis şi ea a apărut. La fel de strălucitoare ca întotdeauna, la fel de simplă, la fel de perfectă. Ochii mei au ațintit-o imediat, aşteptând ca şi ea să se uite la mine, dar nu s-a întâmplat mai mult de câteva secunde. Eram prins în gândurile mele, neascultând ce zicea directorul, până am auzit cuvântul "excursie". După asta am fost atent, şi am luat această excursie ca pe o oportunitate să mă apropii de ea . O să fie foarte amuzant.

După anunț am plecat direct acasă, mă rog direct la vila tatălui meu. E cam greu să fii cine eşti, şi să ascunzi asta. Cine sunt? Sunt fiul preşedintelui, ce noroc. Nu iau acest lucru ca pe o chestie norocoasă pentru că nu-mi place ideea. Mi-e frică de prieteniile false, de numeroşii oameni care ar apărea şi s-ar folosi de mine, tocmai de aceea prefer să stau departe de această "lume" şi încerc să nu afle nimeni cine sunt cu adevărat.

- Tatăăăă! Hei, e cineva? Martha? Se pare că nu e nimeni, din nou. De cele mai multe ori când vin în vizită la tatăl meu, în loc să vorbesc cu el, ajung să vorbesc cu mâncarea sau pereții.

- Bună puiule! Doamna Martha, bucătăreasa tatei şi un fel de mamă pentru mine, apare de nicăieri.

- Sărut-mâna, tata este? O întreb luând-o într-o îmbrățişare stransă.

- Nu e puiule, a plecat cu afacerile externe, ministrul numai face față.

- Aa, ok. Dumneavoastră ce ai mai făcut?

- Puiuleț, lasă-mă pe mine, tu ce ai mai făcut?

- Păi.. după ce i-am povestit despre Nina şi după ce mă asigur că nu am uitat niciun detaliu, îmi iau la revedere de la doamna Martha, şi mă îndrept spre viitorul meu apartament. De ce viitorul? M-am mutat din vechiul apartament în care stăteam undeva mai aproape de şcoală. Opresc maşina în fața blocului, când văd o față foarte cunoscută mie. E prietenul Ninei!

- Hei! Zic eu.

- Hai salut, eu sunt Ian!

- Mihai Eduard, încântat de cunoştiință. Locuieşti aici?

- Oh nu, nu eu. .. nici nu a apucat să răspundă pentru că Nina iese din bloc cu părul strâns într-o coadă şi în pijamale cu Mickey. Ce frumoasă e. Stai dacă Ian e aici şi nu el stă aici.. Nina stă aici!

- Hei Ian scuze de întârziere dar nu am găsit înărcătorul. I se adresează aceasta prietenului ei. Da' eu sunt invisibil sau ce mama naiba? Doamne suni ca o fetiță îndragostită.

- Nu-i nimic, pitic. Îi răspunde Ian sărutând-o pe frunte. O să-l omor. Opreşte-te , sunt doar prieteni. Pitic, el e Mihai, dar cred că deja vă cunoaşteți. Auzind acestea îi fac din mână Ninei şi murmur un "bună".

- Deci , Mihai, de ce eşti aici? Continuă Ian.

- Păi aici m-am mutat. Stau la apartamentul 4.

- Eu stau la apartamentul 5, o să fim vecini! De data aceasta Nina e cea care vorbeşte, bătând din palme şi sărind ca un copil mic. Asta o face să pară şi mai frumoasă.

- Mihai, ai nevoie de ajutor cu bagajele? Te ajutăm noi, nu are rost să faci n drumuri. Am decis să-i las să mă ajute, dar în lift am observat că Nina a apăsat pe ultimul eraj. Ce?

- Hmm, Nina, de ce ai apăsat ultimul etaj? Credeam că e la etajul 1 sau 2.

- În blocul ăsta sunt numerotate de sus în jos apartamentele, da ştiu, e ciudat. Am zis că nu mai are rost să răspund la asta, oricum nu mă simt în largul meu aşa de aproape de ea. Odată ce liftul s-a oprit, am lăsat-o pe Nina sa iasă prima. Am înaintat pe hol, oprindu-ne în fața apartamentului 4. Am scos cheia din buzunar şi am deschis uşa. Interiorul apartamentului e foarte frumos, nu mă aşteptam, dar la banii care îi dau, trebuia să fie ceva la limita aşteptărilor.

-Mihai, vrei să vezi şi apartamentul meu? Întreabă Nina. Ok, până acum nici nu se uita la mine, şi acum? Încuviințez din cap şi pornim spre apartamentul ei. Aceasta a împins încet uşa şi parfumul ei m-a năvălit deodată. Era foarte frumos, simplu, dar frumos. În dormitor avea decât o saltea şi un birou. Mamă, ce privelişte. Încă plimbându-mă prin apartament, telefonul îmi sună în buzunar. Am văzut pe ecran "tata", aşa că m-am scuzat de la cei doi, şi am ieşit pe hol.

-Da tată, ce faci? S-a întâmplat ceva? Eşti bine? Încep eu cu un amalgam de întrebări deja speriat de ora la care tatăl meu m-a sunat. La noi nu e târziu, dar la el da.

- Da, fiule, stai liniştit sunt bine. Am sunat acasă şi mi-a zis Martha că ai fost acolo şi m-ai căutat. Ce s-a întâmplat?

- A da, asta. O să mă duc într-o excursie cu şcoala.

- Da, ştiu. Mi-a zis avocatul, o să-ți trimit banii mâine, da? Fiule, trebuie să închid, pa. O să te mai sun.

Nici nu am apucat să-i mai răspund, pentru că apelul s-a încheiat. Aş vrea ca mama mea să fie aici. Ea a murit când eu eram mic, cred că aveam vreo 5-6 ani. De atunci, am rămas doar cu tata. La început era bine, eram amândoi împreună, dar după a ajuns preşedinte, şi am ajuns ca acum. Să ne vedem o dată la 2 săptămâni, şi să vorbim la telefon maxim cinci minute. Am ales să mă duc la mine în apartament, să mă culc.

Dimineața următoare mi-am făcut rutina foarte repede, şi am coborât în parcare pentru a ajunge la maşină. Când am ieşit din bloc, o Nina foarte supărată mi-a sărit instant în brațe. Am stat aşa câteva minute, până mi-am simțit tricoul umezindu-se, şi acel corp mic, tremurând.. plângea. Dar de ce?