Fata cu vise alb negru

.

Capitolul 1

Ador deșteptătorul. Zilnic are grijă să îmi amintească că trăiesc, e acel gen de alarmă

ce nu-mi permite să uit că prezentul nu poate fi amânat.

Vreau să mă trezească, să mă grăbească să trăiesc, să mă fugărească pe scări și să mă

îndemne să trântesc uși din grabă, să mă ajute să savurez doar o gură din ceaiul de

dimineață, după care, tot acest deșteptător, să mă fugărească spre tren sau spre orice mijloc

de transport pentru a ajunge fără întârzieri unde am nevoie. Aș fi fericită.

Doresc să mă enervez pe culoarea roșie a semaforului și pe ambuteiaje, pe liftul ce și-a

închis ușile drept în fața mea și pe patiseria ce nu are gogoașele mele preferate dimineața.

Pe pisica cea neagră care mi-a tăiat calea și pe șoferii neatenți, pe fețele înăcrite ale

trecătorilor și pe simplul fapt că mă grăbesc zi de zi, dimineață de dimineață, să trăiesc.

Sună deșteptătorul, întorc capul spre dreapta, nu îl opresc. Eram trează de mai mult de

două ore înainte ca acesta să sune, și așa se întâmplă zilnic. Oare de ce îl mai activez dacă

mă trezesc înainte să sune? Probabil că îmi doresc să simt ceea ce simte orice om când se

trezește, o ură față de deșteptător și o dorință de a dormi mai mult. La mine totul e invers.

Diminețile au un miros aparte, un miros de un nou început sau de o posibilitate de a trăi

așa cum îmi doresc, de parcă diminețile trecute au fost niște foi albe pe care am exersat,

iar azi trebuie să susțin proba, azi trebuie să scriu totul corect.

Astăzi voi susține un nou examen. Să-l numesc examenul curajului? S-ar putea. E un

examen diferit de celelalte pentru că nu are reguli ce trebuie memorizate, nu necesită

calcule, statistici și probabilități, e un examen al faptelor. Cel mai dur și efectiv, cel mai

real și mai folositor.

Niciodată nu mă voi simți pregătită pentru un astfel de examen, totuși azi, în sfârșit îl voi

trece.

Astfel, niciun accesoriu cotidian, niciun obicei, nimic din ce e valid pentru alții, nu e în

stare să mă facă să simt ceea ce nu mă caracterizează.

Capitolul 2. Realitate

Sub nasul meu stă farfuria cu micul dejun, iar e tăcere, ridic ochii și-l văd, mereu e

îmbrăcat în costum și poartă cravată neagră. În ultimii doi ani, de ziua lui, i-am luat câte o

cravată, dar nu de culoare neagră. Niciodată nu l-am văzut purtându-le, niciodată nu am

îndrăznit să întreb de ce nu o face. Mă gândesc că are motive.

Probabil că religia mea se numește Motive. Cred că fiecare are motive serioase conform

cărora face anumite alegeri. Le accept. Alegerile. Nu doresc să aflu care sunt motivele, îmi

este suficient să știu că acestea există. Nu sunt sigură în cine am încredere mai multă, în