Fata cu vise alb negru

.

Capitolul 5. Vis alb-negru

Deasupra e cerul, dedesubt simt iarba rece, cum curge un râu de munte. Privesc stânca

muntoasă și zâmbesc, e magnific că pe o piatră dură crește un brad, o floare. Mi-aș fi dorit

să fiu o piatră de munte, să simt viața cum pulsează și mă transformă în ceva plăpând. — La ce te gândești, Andana?

Aud un glas cunoscut, e tânărul de la operă. — Îmi cunoști numele? — Da, de mult timp. Însă nu mi-ai răspuns la întrebare. — Mereu întrebi la ce mă gândesc, oare contează? — Din nou răspunzi la întrebare cu întrebare, oare e firesc? — Cine ești? — Nu mă ții minte? — Ar trebui? — Probabil că nu. Într-adevăr, nu pot fi supărat pe un om care m-a uitat, fiecare alege

ce să țină minte, însă recunosc că mă doare această realitate. — Dar nu e o realitate, e doar un vis alb-negru. — Și dacă nu e doar un vis? — Aș vrea să fie doar un vis. — Pe motiv că vezi totul alb-negru? — Corect, nu mai suport să văd o floare neagră, oameni cu ochi negri, un cer alb și o

lume alb-negru. — Conferă-le tu culori. — Imaginare? — Se poate. — Deci, de unde mă cunoști și de ce vii după mine? — Tu vii după mine. Eu doar aștept să apari.

Capitolul 6. Realitate

De ce scaunul e într-atât de incomod? Nu mai pot sta pe el, mă ridic și încep să merg, e

ora unsprezece noaptea, el tot nu vine. Privesc ușa închisă azi-dimineață, deși am deschiso, doresc să o deschidă și el. Trebuie, chiar trebuie să înțeleagă cât de mult contează asta

pentru mine, nu are cum să abandoneze un om și să-i ia acestuia visul.

Știți de ce oamenii se supără când îi abandonați? Din motiv că le distrugeți planurile,

scopurile, visele, speranțele. Asta doare cel mai mult. Acel tablou imaginat a dispărut, nu

mai este, în loc să-l pictați împreună, ați plecat luând culorile.

Merg în cercuri în jurul mesei, caut ceva la ce să mă uit, dar casa este pustie. Are puțin

mobilier. Este fără decorațiuni sau accesorii. Nu mă deranjase în acești trei ani nimic, de

parcă nici nu observam până acum careva neajunsuri în casă. Acum aș adăuga niște poze,

niște flori, niște culori, dar cine va trăi aici? El vine rar, eu absentez des. Îmi e milă de

această casă în care trăiesc oameni mereu dispăruți undeva în viață. Este atât de singură,

atât de sumbră, atât de asemănătoare cu o închisoare.

Intră pe ușă, stau dreaptă, serioasă, nu am de gând să-mi trădez emoțiile, aștept un

răspuns, doar atât, un răspuns ce pentru mine contează.

Se apropie și-mi oferă un plic enorm. Sunt confuză, pun întrebări din priviri: — Nu-l deschide acum, îmi zice pe un ton serios. — Ce e aici? — Ceea ce m-ai rugat.

***

Deschid ușa, e singur în birou. Mă privește uimit: — Tată, am douăzeci și unu de ani, cred că sunt destul de matură pentru a lua singură

decizii. Nu mai contează, ești de acord sau nu, voi merge până la capăt, nu voi ceda. Știu,

e periculos, știu, habar nu am în ce mă implic, dar, te rog să mă crezi, atunci când mă