Fata cu vise alb negru

.

Capitolul 26. Realitate

Dio m-a trezit. Dormisem mult, probabil pentru prima dată dormisem atât de mult. Am

ridicat capul și l-am privit, zâmbea, trebuie să recunosc că avea un zâmbet fermecător. — Cât e ora? întreb. — Trecut de amiază. — Vorbești serios? Eram obosită, doar atât. — Te cred. Ai fost noaptea trecută acolo? — Da, dar n-am intrat, am venit aici. — Știi, aștept să-mi povestești totul.

Am zâmbit. Doream să-i povestesc, să fiu sinceră. — Cu ce încep? — Cu sfârșitul. — Am găsit-o pe Mia. — Știu. Am zâmbit ambii. Povestește.

Când m-am trezit după presupusul accident, eram amnezică. Nu-mi aminteam nimic,

nu știam cine sunt și unde mă aflu. Vedeam doar niște pereți albi și diverse aparate.

În salon a intrat un domn înalt, frumos, foarte frumos. Mi-a plăcut de el din prima clipă.

S-a apropiat și m-a privit cu mare drag. — Salut, cum te simți?

Am presupus că nu știe cum să înceapă discuția, motiv pentru care a început cu o banală

întrebare. — Salut, bine, doar că... mm, scuzați... dar cine sunt eu? Aș întreba unde mă aflu, dar

întrebarea nu are sens dacă nu cunosc întâi de toate cine sunt. — Ești fiica mea, ai avut un accident în urma căruia ți-ai pierdut temporar memoria.

Nu-ți fă griji, îți vei reveni.

L-am privit puțin tăcută, aveam față de acest bărbat un sentiment de simpatie, nu-l

vedeam drept tată. — Numele meu? — Andana.

Din nou am tăcut. Și numele îmi era străin, după care m-am gândit că aceasta ar

însemna o amnezie totală. — Cum s-a întâmplat accidentul? — Erai la volan și te-ai lovit cu mașina într-un copac. — A mai suferit cineva în urma accidentului? — Nu, erai singură pe traseu. Era noaptea, ceață, ai pierdut controlul.

Am privit în jur, analizam odaia în care mă aflam. Un pat, o noptieră, niște aparate, un

geam mare și-un televizor. Nu erau poze, flori, baloane, fructe, haine, nimic. Gol. — De ce ești doar tu aici? — Ar mai trebui să fie cineva? — Păi, te am doar pe tine? — Da. — Trist. Câți ani am? — Optsprezece. — Sunt matură. — Ești încă mică, mi-a zâmbit.

Era îmbrăcat într-un costum negru, avea cravată neagră. Mi se părea că nu este un bun

actor, simțeam căldură, totodată, simțeam și distanță. Mă privea, dar aveam impresia că e

în căutarea altcuiva. — Ce profesie ai? — Sunt detectiv. — Asta ce înseamnă? — Caut oameni dispăruți. — Oamenii dispar? — Da. — De ce? Unde? — Adesea sunt răpiți de către alți oameni. Oriunde. — Mergem acasă? — Vrei acasă? — Da.

A zâmbit, m-a sărutat pe frunte și a zis: — Să mergem.

În fața mea se afla o ușă străină, dar el mi-a deschis-o și a zis că aici se află casa mea.

Am intrat, nu din cauză că doream să aflu ce se află după acea ușă, dar doream să-l aflu pe

el.

Urcasem scările, a urmat un coridor îngust după care am intrat în odaia mea. Nu semăna

cu odaia unei adolescente de optsprezece ani, totul era prea curat, prea la locul său. Nimic