Fata cu vise alb negru

.

Capitolul 21. Vis alb-negru

Alerg printre copaci și-l caut, oare de ce nu visez niciodată palate, grădini frumoase sau

oceane?

Lorand, încep să strig cât de tare pot, dar tot nu apare. E un vis despre o fată care fuge

printr-o pădure alb-negru. Apare din senin. — Unde fugi? — Nu știu, te căutam. — Îți era dor? — Nu, te căutam. — E același lucru. — Greșești! — Atunci ce este? — Tu ești tatăl meu? — Nu am copii. — Dar ai același nume ca și tatăl meu, și chipul tău... ești tata în tinerețe. — Nu sunt tatăl tău. — Poate acum, în acest prezent blocat, nu ești, dar ești în realitate. Nu în zadar mereu

îmi vii în ajutor. — Da, nu în zadar, însă o fac din alt motiv și nicidecum pentru că aș fi tatăl tău. — Bine, dar Mia, Mia e mama mea? — De unde ai mai luat-o și pe asta? Nu, nu este mama ta. — E o persoană din trecutul meu? O persoană pe care o cunoșteam, dar am uitat-o? — Da, așa e. — Ai zis că doar oamenii mă pot ajuta, îmi dai un indiciu? — Așteaptă apelul telefonic. Acum vreau să pun punct interogatoriului și să mergem. — Unde? — Păi, doreai să vezi palate. — Citești gândurile? — Le creez. — Într-adevăr, m-a condus către un palat, dar un palat plin de tablouri. Camerele

acestuia se pierdeau printre oglinzi, la fel cum tablourile se pierdeau printre odăi, iar noi

ne pierdeam printre tablouri. — M-ai adus într-un loc urât. — Urât? Glumești? — Ce poate fi frumos în niște tablouri alb-negru? Nu văd culori, nu văd esența

tablourilor. — Culorile nu sunt atât de importante. Privește liniile, conturul. — Tu nu mă înțelegi. — E ușor să zici așa, dar de ce nu încerci să privești mai profund. Să auzi ce zic eu, să

mă înțelegi. Ai nevoie de înțelegere? Ofer-o! — Bine, alege un tablou.

Mi-a luat mâna și m-a condus printre odăi și tablouri, am urcat scări și am ignorat

geamuri, mergeam în aceeași direcție. Am ajuns într-o cameră neagră, nu vedeam niciun

tablou pe pereți. Simpli pereți, negri. — Lorand, aici nu este niciun tablou. Priveam în jur. — Ba nu, greșești, este, privește atent.

Priveam, nimic nu apăruse, nimic nu dispăruse. Lorand a trecut în spatele meu. — Privește acum. Ce vezi? — O odaie cu pereți de culoare neagră. — După acest răspuns, vine în fața mea. — Tu? Tu ești acel tablou? — Noi. Eu sunt în nuanțe alb-negru, tu la fel. Oare culorile ne definesc, oare noi nu

suntem ceva mai profund decât simple culori? Dar umbra pe acest fundal negru, nu are

nicio semnificație? Iar dacă mă apropii de tine, fac acest pas și încă unul, nu are

semnificație? Distanța dintre noi? Uite, mai fac un pas, câțiva centimetri ne despart, dar

dacă te sărut, oare sentimentul nu va avea semnificație?

Capitolul 22. Realitate

De ce visele se întrerup la cel mai interesant moment? Nu este suficient faptul că

acestea zilnic ne întrerup realitatea? Orice pauză de publicitate trebuie afișată până la

capăt, doar că în lumea viselor această lege nu funcționează.

Așa cum am rămas fără mult așteptatul happy end, am deschis ochii și priveam tavanul.

Odată cu apariția lui Lorand nu știu ce aștept mai mult, realitatea sau visul. Două lumi