Fata cu vise alb negru

.

Capitolul 11. Vis alb-negru

Bibliotecă sau librărie? Habar n-am unde mă aflu, dar sunt atât de multe cărți, rafturi.

Am nevoie de o anumită carte, în ea sunt toate răspunsurile.

Mereu credem că undeva există un răspuns, acesta poate să și nu existe sau poate

întrebarea în sine este un răspuns.

Din nou visul mă provoacă, căci nu am nici cea mai vagă idee despre ce este cartea și

cum se numește, aici, probabil orice cititor are să mă înțeleagă, căci doar aceștia mereu

caută o carte printre cărți, una ce are să le schimbe viața, să le intre sub piele. Aceștia,

asemeni mie, nu cunosc nici despre ce este cartea, nici cum se numește, deoarece anume

în cea mai neașteptată carte, cu o denumire hidoasă, găsești acele cinci rânduri ce fac praf

principii despre care ziceai că nu le vei neglija absolut niciodată, însă, vai, cinci rânduri, la

care ai ajuns citind zeci de cărți, au reușit să creeze magia mult așteptată. Exemplu valabil

și pentru cei care caută un om printre oameni.

Simt că la spatele meu stă cineva, dar nu mă întorc, după care îi aud vocea: — Nu e o carte, deși seamănă, în ea sunt niște notițe cu poze, e de culoare roșie.

Mă întorc rapid. E el, evident: — Îți bați joc de mine? Ne aflăm într-un vis alb-negru. — Tu vezi alb-negru, eu văd culori. — Culori imaginare? — Da. — Bine, dacă eu îmi imaginez aceste culori, dar ele nu coincid? Dacă o carte pentru tine

e roșie, pentru mine va fi albastră? Suntem diferiți, vedem diferit, nu evita acest lucru. — Am uitat...

— Atunci cum o găsesc? — Simte-o. — Și dacă nu o simt, dacă trec pe alături? — Într-un moment, din cea mai pură întâmplare te vei opri, o vei privi, o vei găsi. — Nu am timp...

— E o iluzie, timp este. Trăiește. Iar ceea ce cauți te va găsi. Vă veți găsi reciproc.

Capitolul 12. Realitate

Deșteptătorul sună, păcat că nu are pe cine trezi. Dormisem doar trei ore, după care am

luat plicul și am analizat încă o dată conținutul.

Am douăzeci și unu de ani, vreau să devin detectiv. Sunt fiica celui mai cunoscut

detectiv din oraș, iar după ce l-am anunțat că sunt hotărâtă să-i urmez calea, îmi pune bețen roate, dându-mi un plic cu un caz închis din lipsa dovezilor cu douăzeci și patru de ani în

urmă. Splendid, nu mai am motive să mă plictisesc.

Din start mi se dă peste nas și sunt pusă să lupt contra imposibilului. Genial. Anume cu

imposibilul mă împac cel mai bine.

Mă îmbrac și cobor scările. Deja de patru ani, zi de zi, îi văd spatele: — Bună dimineața, tată.

Iar cravata asta neagră, o detest! — Bună dimineața, cum ai dormit? — Minunat.

Ca întotdeauna, insomnie. Vise alb-negru. Dar am cui să-i zic asta? — Ce planuri ai pentru azi? — Nu ai să ghicești, am de gând să caut o tânără care a dispărut acum douăzeci și patru

de ani. Pe atunci avea șaptesprezece ani, deci, sau găsesc un schelet, sau o doamnă

de patruzeci și unu de ani. — Hm, interesant. Îți urez succes!