Fata cu vise alb negru

.

Capitolul 16. Realitate

Fusese un vis simplu și minunat. Demult nu mă trezisem atât de calmă și, într‑un

oarecare mod, fericită. E duminică, ziua în care exist doar eu și patul meu. Ziua în care aș

fi dorit să exist doar eu și patul.

Coborând la primul etaj, îl văd pe tata binedispus: — Bună dimineața, scumpo. — Bună. Permite-mi să mă interesez care este motivul acestei bune dispoziții. — Hai, doar nu crezi că sunt un moșneag mereu cu fața înăcrită. — Moșneag, cam exagerat, în rest asta cred. — Nu, nu, nu, nu-mi spune așa ceva! Trebuie să mă corectez. — Mă scutești de cea mai stupidă investigație de pe fața pământului? — Știu că asta dorești, dar înțelegerea e înțelegere. Pentru moment propun să mergem

să facem o plimbare călare pe cal.

Lorand Cabot, un detectiv de succes, înalt, binefăcut, șaten cu ochi căprui. La vârsta sa

de patruzeci și șapte de ani, obținuse tot ce își putea dori. Deși multe femei aveau ca scop

să-l cucerească, nimănui nu-i reușea, iar dacă ieșea în oraș, practic mereu era însoțit de

fiica sa de douăzeci și unu de ani, Andana.

— Bună, Lorand!

Se apropiase de noi o doamnă blondă și remarc, frumoasă. Niciodată nu am fost

împotrivă ca tata să se recăsătorească, să‑și refacă viața personală. Din contra, îi

reaminteam că sunt deja matură, iar el, ar fi cazul, să aibă pe cineva alături. — Bună, Emanuela! — Presupun că această e scumpa ta fiică? — Da, faceți cunoștință, Andana.

Am salutat-o, după care m-am retras. Chiar și din depărtare era vizibil că el îi este

simpatic, am surâs și am plecat. — De ce ai plecat? venise tata după mine. — Fiecare are nevoie de viața sa personală. — Nu și eu. — Cât timp mai ai de gând să rămâi în postura de burlac? — Nu știu, dar am iubit-o mult pe mama ta. — Au trecut douăzeci de ani de când mama nu mai este, iar viața continuă. Mă doare să

te văd singur, mereu preocupat de serviciu. — Mie îmi convine, doar asta contează, eu să fiu fericit? — Da, ai dreptate. Asta într-adevăr contează.

Capitolul 17. Vis alb-negru

A venit și m-a luat din pat. Nu înțelegeam nimic, mi-a aruncat niște haine și a zis să mă

grăbesc. — Bună dimineața! Nu credeam că în vis trebuie să ne grăbim. — Avem puțin timp la dispoziție. — Pentru ce? — Mișcă-te!

Mă îmbrăcam din mers, mă aștepta pe o motocicletă formidabilă, doream să o analizez

amănunțit: — Nu avem timp pentru asta, urcă! — Poți conduce? — Am luat-o așa, de frumusețe, știi. — Vai, credeam că ești mai enigmatic. — Azi nu.

Viteza era nebună, am traversat drumul pe care îl văzusem data trecută în vis și am

ajuns în orășelul în care dispăruse Mia. Totuși ceva era diferit, casele, oamenii, modul în

care aceștia erau îmbrăcați, automobilele de stil vechi. — Unde suntem? mă interesez. — În trecut. — De ce am venit noi aici? — Vrei s-o găsești pe Mia? — Vreau, doar că e o absurditate. — Îți place ție acest cuvânt, prea des îl utilizezi. Adevărul este că Mia trăiește. — În trecut? În vis? — În prezent. În realitate. — Bine, dar de ce m-ai adus în trecut? Poate că ar fi fost logic să mă conduci la locul în