Mă gândesc la multitudinea de universuri ce îmi sunt oferite pe tavă de un mărinimos zeu al distrugerii și fantezia realității îmi dansează prin sufletul întunecat.
Luna îmi este martora decăderii, martora sinuciderii crunte a sufletului meu tenebros și îmi cântă imnuri solemne. Este martora durerii mele, a morții, dar și a renașterii.
Mi-am pus dese ori întrebarea: Cine sunt? Am ajuns să mă lovesc de barierele vieții crunte și să îmi dau seama că de fapt eu sunt nimic în timp ce sunt totul. Sunt o epoee, o poveste nescrisă, un desen pictat de un pictor nemuritor ce a trecut prin epoci crunte, iar fiecare calitate a mea, dar și defect întruchipează o epocă în care durerea și iubirea se luau de mână într-un dans al destinului.
Cine este acel suflet pereche legat de al meu ce îmi plânge de milă și îmi roagă inima să se vindece? Sunt eu, totuși altcineva. Mă lupt cu propria mea umbra, cu ego-ul meu ce mă amenință la fiecare pas făcut.
De ce aș vrea să decad când Raiul îmi este promis, când epoca mea cea adevărată abia începe? De ce aș vrea să zbor în adâncul Universului dacă nu este nimeni acolo să mă prindă în caz că voi cădea?
Oh, dar este! Este undeva acel cineva ce îmi roagă sufletul să zboare, să devină liber, să devină una cu universul. Acel suflet, acele suflete dansează cu al meu pe ritmurile destinului și... Oh! Ce mai dans ce pare nemuritor!
CITEȘTI
Jurnalul Unui Om Mort
Storie breviFiindcă nu poți cunoaște decăderea decât atunci când în întunericul nopții îți curg lacrimile pe chipul palid ce parcă încearcă din răsputeri să îl zgârie, creând urme atât de adânci. Fiindcă lumea în care trăim este doar o realitate distorsi...
